Feciorul lui Haplea-Împărat

Cică odată, demult, la curtea unei împărății se născu un prinț mândru ca soarele de pe cer și ca luna dintre stele. Mare fu bucuria în toată țara când acest lucru se întâmplă, că era singurul copil al împăratului și împărătesei – și urma să și moștenească tronul într-o zi, când tătâne-său n-a mai fi.

Că tot vorbeam de taică-său, el domnea peste un tărâm ce se întindea de la albul munților până la albastrul mării. Era un tărâm bogat, în care pomii făceau ditamai poamele, pământul coșcogeamitea zarzavaturile, iar animalele laptele cel mai dulce, numai-numai să te ospătezi în voie din toate. Și chiar asta făcea și împăratul, că nu degeaba îl chema Haplea-Împărat. Căci avea o poftă de mâncare grozavă: când se pornea la bucate, apăi doar când adormea se mai oprea.

Lesne de înțeles că nici Haplișor-Prințișor, căci așa îl botezase împăratul, nu urma să sară departe de trunchi. Sau măcar așa hotărâse tătâne-său, căci a fi împărat nu-i de glumă și trebuie să începi a te ospăta din fragedă pruncie ca să reziști când ai să cârmuiești popoare, mări și țări.

Doar că, așa cum era obiceiul locului, după naștere veniră niște ursitoare să-i citească norocul prințului. Toate îi hărăziră înțelepciune, frumusețe, bogăție, numai una dintre ele veni cu o povață:

- Mărite împărat, zise ea, acest prinț nu-i ca orișicare prunc. El s-a născut cu un semn în frunte, ce numai eu pot a-l vedea. Și acest semn arată că, odată ce va începe să mănânce bucate solide, tari, atunci nu se va mai opri niciodată. Căci va avea o poftă de mâncare nemaivăzută, pe care, dacă n-o va ține Măria ta în frâu, atunci ne va duce pe toți la pierzanie!

- Vrăjitorii! Misticisme! răspunse Haplea-Împărat. Apăi normal că are poftă de mâncare, că doar din taică-său se trage! Când va începe să muște din bucatele tari, atunci să mănânce ce vrea el! Că așa zic eu că-i bine și n-am să-i refuz nici un hatâr!

Ei, și trecu o lună, trecură două, trecură mai multe și lui Haplișor-Prințișor începură să-i dea dinții. Taică-său chiuia de bucurie, că putea să-i dea de toate să mănânce. Azi un griș, mâine un terci, poimâine o tocană, iar prințul creștea și se îngrășa într-o zi cât alții în patrusprezece! Abia ce făcea primii pași, că feciorul deja înghițea tăvile de sarmale dintr-o înghițitură și înfuleca torturile fără măcar să mestece. Primul cuvânt rostit de prinț fu „proțap”. Haplea-Împărat dădea două ospețe în fiece seară: unul pentru curte, celălalt doar pentru fiu-său.

Dar odată ce Haplișor-Prințișor creștea, și pofta îi sporea. Chiftelele, fazanii și turtele dulci nu-i mai ajungeau. De pe la șase luni, începu să mănânce tufișuri întregi de căpșuni, stejari cu tot cu rădăcină, ouă cu tot cu găini. Haplea-Împărat era mândru, însă sfetnicii săi începură să-l prevină că împărăția sărăcește pe zi de trece. Țăranii nu mai au daruri să dea la curte, ogoarele nu mai au grâne, pomii nu mai cresc, vițeilor le e și teamă să se mai nască. Împăratul nici nu vru să audă, iar Haplișor-Prințișor nu se mai potolea din mâncat. Mânca munții din care se scotea aur. Sorbea mările cu tot cu corăbiile de pe ele. Numai luna și soarele de pe cer încă erau în pază bună, fiindcă feciorul nu putea ajunge la ele.

Până ce, într-o dimineață, împăratul vru să-și îmbrace veșmintele. Dar când să-și pună coroana pe cap, ia-o de unde nu-i! Când căută sceptrul, ioc! Când scotoci după mantie, ba bine că nu-i! Și abia atunci, palid la față, împăratul băgă de seamă cuvintele ursitoarei de la citirea norocului. Și neîntârziat dădu poruncă să fie găsită femeia, ca să dreagă toate nevrutele ce duceau împărăția la sapă de lemn.

Și după ce căutară slujitorii săi în lung și-n lat, o găsiră în sfârșit pe femeie. Ursitoarea, care știa că nu e timp de risipit, se puse pe treabă și bătu la camera prințului.  Înăuntru, un copilaș de nu mai mult de șapte-opt luni, mai mare și-n lung și-n lat decât era normal pentru cineva de vârsta sa, cu pofta mâncării de neoprit. Când o văzu pe ursitoare, începu numaidecât să saliveze. Dar femeia, știind ce trebuie să facă, scoase din traistă un ulcior plin cu bucăți de grâne, mere și banane, peste care turnă lapte fierbinte. Prințișorul îl dădu pe gât dintr-o înghițitură, așa cum era de așteptat. Dar apoi, minune! Mai ceru un ulcior și, pe măsură ce ronțăia, se și micșora la loc, până la înălțimea și greutatea sănătoase pentru un țânc de vârsta lui. Și privind pe fereastră, dintr-odată nu mai voi să înfulece tot ce vedea în cale. Ba parcă și zâmbetul îi reveni pe față și cheful de joacă i se întoarse!

- Ei, dar așa ceva nu mi-au dat ochii să văd până acum! se minună împăratul către ursitoare. Ce vrăjitorie făcut-ai acolo, ursitoareo?

- Nu-i vrăjitorie, Măria ta. Fructul ajută copilul să crească sănătos, să aibă sânge zdravăn, grâna să crească mare, iar laptele să-i facă oasele tari. Dacă mănânci orice-ți văd ochii, mai ales în pruncie, îți văduvești trupul de tot ce-i sănătos din bucate. Și fiindcă ce mănânci nu-i sănătos, stomacul tot îți cere mai mult, că nu-l vei fi săturat cum are el nevoie de fapt.

Împăratul se minună de înțelepciunea și iscusința ursitoarei și-o făcu mare logofăt în toată împărăția. Și dădu poruncă și pentru ceilalți părinți din țară să aibă grijă ce le dau odraslelor să mănânce, pentru a crește toți copiii mari și sănătoși.

Cât despre Haplea-Împărat, el își meșteșugi o coroană nouă numai din fructe și grâne, Haplișor-Prințișor începu să răspândească nevoia de mișcare prin școlile țării, iar toată împărăția dăinui fericită până la adânci bătrâneți.