Tigroaica nevărgată

Undeva aievea, că de n-ar fi nu s-ar mai povesti, există un tărâm îndepărtat, plin de păduri dese, încălzite de soarele ce dogorește toată ziua din zori până-n asfințit. Și-n această junglă exista, în deplină înțelegere cu natura din juru-i, un sătuc de tigri. Animale mândre și frumoase, puternice și înțelepte ca nimeni altele și care, din nu se știe ce motiv, s-au pricopsit de la facerea lumii cu o mândrețe de piele vărgată în culorile chihlimbarului și abanosului. Și toate neamurile satului, din generație în generație, erau semețe din cale-afară de minunăția lor de piele vărgată.

Mai puțin o anumită tigroaică, pe nume Vinerica, pentru că se născuse într-o zi de vineri. Ei bine, Vinerica urma să devină mamă pentru prima dată în viața ei, cam peste o lună plină. Și la ce splendori de tigrișori trebuia să dea ea născare, socotind după cât de falnică era și dânsa la rându-i! Toată lumea o socotea astfel, mai puțin chiar ea însăși. Căci ei nu îi plăceau neam vergeturile ce începuseră să se ivească pe trupu-i, de când era cu tigrișori în pântece! În zadar încercau toți tigrii s-o împace, că ea nu și nu! Ea nu vrea vergeturi!

Și plimbându-se tigroaica Vinerica într-una din acele zile prin junglă să caute de-ale gurii, cum face orice mamă în așteptare din lumea asta, se-apropie de un iaz de lângă satul vecin, cel al leilor. Aici, furișându-se prin desișul junglei, o văzu pe leoaica Lenuța adăpându-se cu nesaț, fiindcă și dânsa era cu pui în pântece tot cam de atâta timp. Acum între noi fie vorba, pe leoaică Vinerica o invidia în taină, fiindcă însărcinată cum era și ea, reușea să n-aibă nicio vergetură! Pielea ei aurie ca soarele lucea, nu alta, în umbra pădurii! Și apropiindu-se Vinerica să se adape și ea, de ce să nu schimbe ea două vorbe?

- Lenuța! Ce mai faci, mândro? Că de când nu ne-om văzut, multe zebre o trecut! Pielea ta arată de toată cinstea, chiar dacă și matale aștepți pui! Zi-mi și mie cum faci, că nu ai nicio vergetură pe tine!

- Vinerico, fata mea, pe unele dintre noi ne mai ajută și mama-natură! Că nu degeaba mi s-o zice regina junglei. Așa m-o născut mama mea, uită-te ce frumusețe de piele pură am, uită-te numai!

- Vaaai, cât aș vrea și eu să fiu ca tine, să mă fi făcut mama leoaică! Eu sunt plină de vergeturi de la sarcină și asta-i povara ce trebuie s-o îndur. Ferice de tine că ești strălucitoare-n soare și toate cele!

Și se despărțiră cele două surori din alte mame, nu-nainte să-și jure c-o să se nășească atunci când le-o veni timpul de născare. Și tot cutreierând tigroaica Vinerica hățișurile codrului, dădu de alt iaz unde animalele se adăpau de obicei. Iar aici o văzu potolindu-și setea pe Joița, care era o zebră. Zebrele sunt alte animale falnice ale sălbăticiei, ca niște armăsari ai țărilor calde, cu pielea vărgată la rândul lor, dar spre deosebire de tigri, în culorile zăpezii și abanosului. Și Joița era o cunoștință de-a Vinericii, dar mai îndepărtată, căci neamurile de tigri și de zebre nu viețuiesc foarte liniștit laolaltă. Și acuma, ghiciți ce – și Joița aștepta pui, tot în vreo lună plină!

- Joițo, draga mea! Ce mai faci, că de când nu ne-am văzut, multe pânde o trecut! Cum îți merge sarcina? Că văd că ai și tu aceeași năpastă ca mine, ești plină de vergeturi!

- Ba, tigroaico, ba! Că de zece luni am eu sarcina și știu să-mi îngrijesc pielea cât să n-am deloc vergeturi!

- Aș! strigă tigroaica. Cum? Că ești la fel de vărgată ca mine! Ești toată numai dungi!

- Vinerica mea, răspunse calm zebra. Acelea-s nu-s vergeturi, ci dungile mele din naștere, fără de care eu n-aș mai fi zebră. De unele vergeturi într-adevăr n-ai cum să scapi, cum sunt dungile mele negre. Dar de cojocul celorlalte poți să ai ac!

Și spre uluiaia ochilor bulbucați ai Vinericii, zebra se puse să stoarcă în fața ei câțiva sâmburi dintr-un arbore numit argan. Cu copita, frecă uleiul recoltat pe toată pielea tigroaicei, explicându-i că-i va ajuta pielea să nu se usuce sub soarele dogoritor de pe cer. Cum spuneam, mare-i fu mirarea Vinericii când își simți pe loc pielea că respiră mai bine!

Iar întoarsă în satul ei, tigroaica începu repede să se simtă tot mai bine în pielea ei, până ce observă cum vergeturile încep să-i dispară. Nu toate, bineînțeles, fiindcă, așa cum o povățuise zebra, de unele nu ai cum să scapi. Iar Vinerica, tigroaică fiind, nu ducea deloc lipsă de dungi! Și nu că n-ar fi fost frumoasă dinainte, căci tot neamul de tigri îi tot zicea asta, dar acum se simțea și ea în deplinătatea frumuseții ei.

Ei, iar într-un final, peste o lună plină, toate satele reunite dădură un ospăț mare, în cinstea noilor născuți. Niște mândreți de tigrișori, leuți și zebruțe făceau ochi, înconjurați de dragostea tuturor. Și erau perfect sănătoși, cu sau fără vergeturile mamelor lor.

Și-am încălecat pe-o liană și v-am spus povestea-n goană.