Verde-Împarat și Prințișorul cel Roșu

Cică odată, dar poate și azi, exista un tărâm departe-departe de tot, care se numea Verde-Ținut și peste care domnea Verde-Împărat. Totul în acest ținut minunat era verde: păduri bogate cât vezi cu ochii, câmpuri de smarald, lacuri bogate în pești verzi, iar locuitorii săi nu erau nici ei mai prejos. Se îmbrăcau numai în verde, aveau părul verde, iar pielea - ați ghicit! - verzuie.

Și tare mândru mai era Verde-Împărat de țara pe care o cârmuia cu atâta drag și pricepere. Mai cu seamă cu cât de un an și nouă luni pline avea și moștenitor! Și ce mândrețe de flăcău era prințișorul încă de la vârsta lui fragedă! Cu mintea ageră! Cu frumusețea leită cu cea a tatălui! Cu statura deja mare! Cu forța de putea deja ridica cinci biberoane! Și cu pielea… ROȘIE?!?!?

Cum să aibă moștenitorul tronului Verde-Ținutului pielea roșie??? Cine a mai văzut așa ceva? Ce blestem o fi și ăsta? Să fie de la părinții lui? Să fie bolnav? Poate o vorbi invers într-o zi? Toate acestea erau întrebările pe care norodul și le tot punea de un an și nouă luni pe la orice colț de uliță, pe la orice crâșmă, pe la orice loc în care șușoteala și ponegreala sunt de căpătâi. Bine, nu chiar de un an și nouă luni pline, căci la naștere prințișorul era cum trebuia, verzui ca frunza cea mai verde. Și numai ce era el iubit, ținut în brațe, îmbăiat, plimbat, că pe nepusă masă începu dintr-odată să se înroșească. La început puțin-puțintel, dar puțin cu puțin se face mult și după un singur anotimp era roșu ca miezul unui pepene verde.

Dar deja nu mai era ceasul vorbelor, ci acela al faptelor. Prea mult și-n zadar speraseră împăratul și împărăteasa ca o să treacă totul de la sine. Așa că, după lungi sfătuiri cu toți sfetnicii și înțelepții de jur-împrejur, au decis ca, în ziua în care feciorul va împlini un an și zece luni pline, să cheme la palat pe oricine crede că-l poate face verde și sănătos la loc pe prinț, iar cel ce va izbuti va fi acoperit de galbeni (care galbeni erau și ei verzi). Și-n acea seară cu lună plină, sute și mii de oameni din toată țara și din ținuturile învecinate se înfățișară la curtea palatului. Vraci, vrăjitoare, înțelepți, trubaduri, cavaleri ce voiau să se îmbogățească; sau pur și simplu gură-cască ce voiau să tragă cu ochiul la tot bâlciul.

Mai întâi s-a înfățișat un vraci de le miazăzi, îmbrăcat cu totul numai în frunze de copaci. Acesta îl îmbăie pe prinț într-o apă plină cu frunze, iarbă, pătrunjel, smaralde și șopârle și aruncă înspre el cu praf de castraveți și lăcuste - toate verzi, desigur. Dar când să scoată pe prinț din baia verde - ce să vezi? Feciorul era chiar mai roșu ca înainte.

Apăru apoi o vrăjitoare cu o formulă fermecată, născocită special pentru prințișor: Hocus-pocus-înverzitus, alacazam-dezroșeam, abracadabra-facemtreaba, sesam-înverzește-te! Dar pielea roșie în continuare. Apoi un înțelept care a stat două ceasuri de vorbă cu roșeala pielii, spunându-i pilde ale marilor învățați, încercând să o convingă de bunăvoie să plece. Dar roșeala nu cunoștea vorbă bună. Apoi un cavaler în armură veni, lovind cu spada, buzduganul, sulița și lancea primprejurul țâncului, sperând să răpună roșeala. Dar roșeala nu clinti. Apoi se ivi și o ceată de trubaduri, cu cobze, fluiere, acordeoane, țambale și tobe, ce cântară de făcură norodul gură-cască din jur să lăcrimeze de înduioșare, nu alta! Dar pielea prințului tot roșie era.

Dar tocmai ce se mijea de răsărit și toată lumea deja adormise, cum iaca iese din norod o femeie ca orișcare alta. Doar că atunci când te uitai mai iscoditor la dânsa, vedeai că nu are pielea verde, ci ca orișicare om ca mine și ca tine. De îndată se făcu liniște, căci toți ochii se deschiseră din nou și-o țintuiau pe femeie, care scoase din tolbă o licoare frumos mirositoare, urzită din leacuri de-ale naturii, cu care unse copilul pe toată pielea. Și maaaaare mirare - în numai câteva clipite, prințișorul se făcu verzui la loc, cu pielea strălucitoare și sănătoasă.

- Tiii, femeie cu pielea de culoare nemaivăzută pe meleagurile noastre! Dar ce vrăjitorie făcut-ai matale de-mi dăduși înapoi mândrețea de prinț? întrebă minunat Verde-Împărat.

- Măria ta, nu-i nici vrajă și nici farmec. În ținutul meu îndepărtat, noi ungem copiii cu alifii numai bune pentru ei chiar și când sunt mici - răspunse femeia.

- Snoave! o întrerupse împăratul. Toată lumea știe că pielea pruncilor n-are nevoie să fie unsă, că doar e moale și fină de la mama-natură!

- Ba bine că da, Preaverzimea ta! continuă ea. Căci pe cât de moale i-e pielea, cu atât de sensibilă e. Or dacă iese în răcoarea și vântul plimbărilor, dacă e îmbăiat în apă grea, dacă chiar e mângâiat prea mult de părinți, păi atuncea pielicica lui fragedă se irită și începe să devină roșie ca focul!

Mai că se cruci Verde-Împărat când auzi asemenea grozăvii nemaiștiute, dar până la urmă recunoscu priceperea femeii cu pielea ciudată. Și poruncind să se aducă cazanele cu galbeni verzi pentru a o acoperi în averi pe femeie, numaidecât aceasta plecă, zicând că mulțumirea ei e să vadă copiii și părinții apropiați.

Ei, și totuși povestea nu se termină cu marele ospăț de veselie, înainte ca la acesta să fie întoarsă din drum femeia cu pielea de culoare nemaiauzită, ca să fie cinstită cum se cuvine. Și mai mult decât atât, dânsa a fost însărcinată să strângă legăturile dintre Verde-Ținut și tărâmul celor cu pielea de culoarea oamenilor ca noi.