Curtea roditoare și uleiul fermecat

A fost odată ca niciodată o femeie harnică, iubitoare de natură, muncă și alte îndeletniciri asemănătoare. Cât era ziulica de lungă, îngrijea roșiile din grădină, cireșele din curte, zmeura din spatele casei, curăța plantele de buruieni și dădea cu mătura peste nisipul ce se așternea pe prispă la final de zi.

Grădina ei era falnică, frumoasă și roditoare, semn că treaba pe care o făcea îi prindea bine nu numai ei, ci și naturii din ogradă. Într-unele dimineți când obișnuia să ude florile, cânta cu păsările felurite cântece închinate grădinii și roadelor sale. Carevasăzică le iubea ca pe ochii din cap. Veneau oameni de pretutindeni să îi admire grădina, plantele cu frunze mari și strălucitoare, fructele fără de gângănii și cu gust delicios, florile care îi împodobeau toate colțurile curții, mireasma mușcatelor care-i învăluia prispa și întreaga casă.

Toată lumea o admira. Muncea mult și punea suflet, dară întotdeauna simțea că ceva lipsește. Seara o prindeai mirosind regina-nopții care-și desfăcea petalele doar noaptea și oftând. Numărând fiecare boboc și îngrjindu-se de cei bolnavi. Plimbându-se printre feluritele flori de liliac care miroseau până la zeci de case distanță și transformau întregul sat într-unul de poveste. Chiar dacă era înconjurată de natură iubitoare și gingașă, femeia noastră se simțea singură.

Într-o seară care-a prins-o admirând bolta viței de vie, pe deasupra ei s-a prelins o stea căzătoare. Femeia zâmbi și-și puse o dorință.

- Fie ca într-o zi să deschid ochii și în fața-mi să apară rodul cel adevărat al dragostei mele, zise cu o mână ridicată către cer și sufletul împăcat.

Merse să doarmă cu gândul la steaua căzătoare și visând întreaga boltă cerească. Se trezi devreme ca să înceapă treburile curții. Începu ușor prin udatul plantelor, curățatul buruienilor, culesul legumelor și fructelor și la final admiratul întregii curți în lumina soarelui puternic. Se uită la fiecare petală, fiecare tulpină, fiecare bucățică de pământ. Le iubea pe toate la fel.

Mare îi fu mirarea când, între zecile de plante, zări ceva mișcându-se. Crezu că e o cârtiță sau o rozătoare. Decise să se ridice și să se apropie cu pași mărunți, să nu care cumva să sperie creatura. Tiptil, tiptil, până sub bolta de viță de vie. Mai-mai să scape castronul cu roșii și castraveți abia adunați!

În fața-i nu era altceva decât un pui de om. Un prunc. Cu ochii de culoarea boltei cerești și cu pielea albă ca de lapte. Frumos nevoie mare, gângurea la soare. Vru să se apropie de el, însă micuțul fugi și nu-i mai dădu de urmă. Crezu că totul fusese un vis frumos în miezul zilei.

Începu să plângă, dară munca nu aștepta după ea. Se puse să are pământul din spatele casei și să curețe florile, când auzi din nou gângureli de copil. O fi același? Se grăbi către tufișul de zmeură ca să-l vadă pe micuț înfruptându-se cu fructe și zâmbind cu ochii mari. Greu se abținu să nu îl ia în brațe. Tocmai când se îndreptă spre dânsul, prințul fugi mâncând pământul. Nici urmă de el. Dădu vina pe lipsa somnului. E drept că muncește mult și deseori nu poate dormi, dară să-i joace mintea feste în halul ăsta?

Trecu încă o zi de muncă, dară nu putu să-și scoată din cap pruncul pe care-l găsi în grădină. Se așeză în pat și parcă auzi plânsete. Fugi de îndată să vadă care-i baiul și găsi pruncul urlând din toți rărunchii. Nu știa ce să facă. Dacă îl lua în brațe, fugea. Cum avea să-l vindece? Era oare bolnav? Până să ia o decizie, cel mic dispăruse din nou.

A doua zi se trezi pornită pe treabă, dară era bântuită de zgomotele pe care le făcuse cel mic cu o zi în urmă. Își dăduse șorțul jos, schimbase hainele de casă cu cele de oraș și porni în sat să caute un leac. Merse din ușă în ușă, povesti isprava și căută ajutor. Părea totul în zadar, până intră în casa unei zgripțuroaice.

- Ce te aduce la ușa mea? întrebă zgripțuroiaca cu zâmbetul într-un colț.

- Vreau să ajut un copilaș să doarmă.

- Doară atâta? Pentru atâta lucru mă deranjezi?

- Și aș mai vrea…

- Grăiește odată!

- AȘ MAI VREA SĂ MĂ VADĂ CA PE MAMA LUI!

- Pășește.

Femeia păși și văzu pe pereți fel de fel de ulcioare de sticlă cu obiecte magice, pulberi, prafuri, uleiuri. Zgripțuroaica trase lângă ea o scară din lemn și se urcă până la cel mai înalt raft. Coborî și-i dădu femeii un ulcior cu ulei.

- Fata mamii, uleiul ăsta îl va ajuta să doarmă mai multe ceasuri noaptea. Nu are mireasmă și nu-i va irita pielea.

- Și o să mă vadă ca pe mama lui?

- Încearcă și vei vedea.

Femeia plecă grăbită spre casă. Când ajunse, îl găsi pe micuțul prunc unde-l găsea de obicei, lângă zmeură. Îl prinse de data aceasta și-l dădu cu ulei din cap până în picioare. Copilul gânguri și râse și-și îmbrățișă... MAMA.

Și fructele crescură, și pruncul deopotrivă. Și avu și ea un prunc pe care-l iubea ca pe ochii din cap. Și trăiră fericiți până la adânci bătrânețe.