Zâna Măseluță pe urmele trolului de dinți

A fost odată, dar nu ca niciodată căci nu chiar departe de zilele noastre; peste șaptesprezece mări și optsprezece țări, dar nici chiar departe de tărâmul nostru al oamenilor – o mândră împărăție, ca soarele de strălucitoare, ca neaua de albă și ca oțelul de puternică. Și de pe colina ei cea mai înaltă, din falnicul său palat de smalț, domnea iubită de tot norodul Zâna Măseluță. Căci Zâna Măseluță stătea de mult pe tronul Împărăției Măseluței, pe care o cârmuia cu dragoste și înțelepciune.

Cât despre oamenii locului, poporul Împărăției Măseluței, aceștia erau fără tăgadă un neam harnic și iscusit, de meșteșugari nemaivăzuți. Și dintre toate meșteșugurile, unul singur era acela în care erau ei neîntrecuți – cel al făuririi dinților de copii. Lucru mare și complicat de făcut! – dar lucrând de atâtea veacuri din tată-n fiică și din mamă-n fiu, măseluțienii au ajuns să-l stăpânească de-a cu totul.

La o primă aruncătură de ochi, rețeta ar putea părea simplă. Se iau dințișorii de lapte proaspăt căzuți ai copiilor mici din tărâmul oamenilor, se plătește un bănuț pentru aceștia, dar abia de acuma începe magia. Căci mâinile măseluțienilor devin cu adevărat dibace atunci când ei văd zâmbete de copii sănătoase de pe tărâmul oamenilor. Și multă vreme au trăit ei în fericire și înțelegere cât făureau dinți sănătoși de copii.

Dar de ceva timp, deznădejdea se așternuse în Împărăția Măseluței. Fiindcă dințișorii de lapte recoltați cu atâta sârg de măseluțieni erau de o valoare tot mai îndoielnică. Din mâinile lor nu mai puteau ieși aceiași dinți sănătoși, ceea ce făcea apoi copiii oamenilor să aibă zâmbete tot mai puțin desăvârșite. Și nimeni nu pricepea ce se petrece și ce se poate face.

- Na găgăuță pentru măseluță! o zise până la urmă Zâna Măseluță.

Acestea erau mereu vorbele ei când ceva nu mirosea a bine în împărăție. În zadar dădu ea sfară-n țară, că nici cei mai învățați înțelepți nu reușiră să deslușească taina dințișorilor de lapte din ce-n ce mai șubrezi. Așa că, în înțelepciunea ei, luă singura hotărâre ce mai era de luat: să se ducă chiar ea în tărâmul oamenilor, să vadă care-i buclucul de acolo. Și cum avea ea puterea de a se transforma în diverse animale cu dinți mari, se prefăcu mai întâi în șoricel pentru a străbate câmpia. Apoi într-un castor, ca să o ia pe râu în jos. Apoi în narval, ca să înoate marea cea mare ce despărțea Împărăția Măseluței de tărâmul oamenilor. Apoi în iepure de câmp, ca să ajungă repede în orașul oamenilor.

Și iat-o pe Zâna Măseluță ajunsă în sfârșit în urbea plină de oameni, unde luă forma unui hamster cu aripioare, ca să poată zbura mai lesne printre clădirile omenești ce se înălțau până la cer și printre caleștile fără cai ce goneau pe ulițele pietruite. Uitându-se ea la copiii din jur, numaidecât observă cu mâhnire ceea ce știa din împărăția ei: dinți nu chiar așa de sănătoși, nu chiar așa de drepți, nu chiar așa de albi și nu chiar așa de forțoși. Dar ce să fie, dăndănuță, de e rău la măseluță? – care erau exact vorbele Zânei Măseluță atunci când încerca să rezolve un bucluc. Dintr-odată, atenția îi fu atrasă de vocea unui om care vorbea dinăuntrul unei cutii fermecate dintr-o prăvălie:

-  După cum știți, nu mai este nevoie să ne spălăm copiii pe dinți și nici la dentist să-i ducem. Oricum dinții de lapte o să le cadă într-o zi... așa că ce rost mai are? spuse vocea din cutie, spre uluiala Zânei.

Plus că era o voce tare neplăcută la auz, apăsată, gâjâită, ascuțită și hodorogită – clar una care nu avea dinți sănătoși!

Dar întorcându-și capul Zâna, iată altă poznă! Pe o clădire stătea agățată o pânză mare cu figura unei arătări scârnave: cu o bubă verde pe nasul mare, cu ochi bulbucați de culoarea morcovului, cu o gușă din care creșteau ciuperci negre și cu dinții ca două cazmale putrezite! Iar lângă el scria, buchisit uriaș, să nu mai spălăm copiii mici pe dinți, că oricum o să le cadă dinții de lapte... și ce rost mai are?

Și nici nu apucă Zâna să se dezmeticească bine, că auzi din nou vocea hodorogită de mai devreme, vorbind din mijlocul unei mari adunări de oameni din oraș:

- Nu vă mai spălați copiii pe dinți și nici la dentist nu-i duceți! Oricum o să le cadă dinții de lapte într-o zi... deci ce rost mai are?

Iar tot norodul numaidecât se apucă să strige după el laolaltă: „Ce-rost-mai-aaare! Ce-rost-mai-aaare!” Și zărindu-i Zâna chipul vocii gâjâite – să vezi și să nu crezi! Era exact arătarea scârnavă din pânza de pe clădire, aceea cu dinții ca două cazmale putrezite și toate cele!

Dar dihania văzu cu coada ochiului că fuse zărit de Zână și de îndată se albi la față. Și chiar din clipa ceea, țuști – o zbughi creatura la galop! Dară Zâna Măseluță abia acum se porni! Dând rapid din aripioare, se înălță deasupra mulțimii și se puse pe urma arătării. Și pe măsură ce mi se apropia de ea, parcă începu să-i simtă și mirosul – respingător și el, desigur – și parcă i se păru cunoscut de undeva. Dar la cum gonea arătarea pe cărările strâmte și întortocheate ale orașului, părea cu neputință să fie prins. Însă Zânei îi veni o idee.

Se opri pe loc în aer, își transformă una dintre aripi în baghetă magică și făcu să apară la picioarele lighioanei o roată mare de hamster. Și acum fugi dacă mai poți, împielițatule! Adică el fugea în continuare cât îl țineau picioarele, dar în van, căci alerga pe loc în roata cea mare. Și atunci își dădu seama Zâna Măseluță cu cine avuse a face.

Era regele cel rău al ținutului vecin cu Împărăția Măseluței: anume Țara Cariilor! Un  urât și nesuferit, care se ospăta cu mare plăcere din durerea de dinți a copiilor și din plânsetele lor. Și care acum făcea tot posibilul să se îngrașe cu aste mâncăruri ce provocau atâta suferință copilașilor! Numaidecât, Zâna Măseluță știa ce are de făcut să aibă ac de cojocul lui!

Repede-repejor, cât trolul fugea încă pe roată, țâșni Zâna să culeagă gălbenele, cătină și smirnă, pe care le pisă bine ca-ntr-un fel de pastă, le adăugă niște arome naturale care le plac copiilor – și-apoi ingredientul secret ce dădea putere fabricării de dinți în împărăția ei: o licoare tainică, numită silicel. Peste toate acestea suflă un pupic și amestecul fermecat se ridică din mână până la nori, care începură să-l împrăștie peste tot ținutul.

Și ploaia cădea necontenit peste dințișorii copiilor, care-și recăpătau frumusețea zâmbetelor și forța mușcăturilor văzând cu ochii. Căci chiar dinainte să apară și primii dințișori, Zâna știa bine că gurițele copiilor trebuie curățate și masate. Nu de alta, dar aceștia trebuie să se obișnuiască cu creșterea dinților, care să fie cât mai cumsecade cu ei, și nici să nu pricinuiască pe viitor carii.

Cât despre trolul Țării Cariilor, o luă la goană și mai tare până ce urni roata din loc și duse-se degrabă la el acasă. Și-n drum, îi căzură și dinții ca niște cazmale putrezite din gură. Iar Zâna Măseluță se întoarse acasă la ea, unde fu primită cu multă bucurie și dragoste de poporul măseluțian, care acum se bucura că toate reveniseră la normal și că toată lumea putea să făurească iarăși dinți sănătoși de copii.

Petrecură cu toții zile și nopți în șir, ciocnind cu silicel și începând din nou să strângă dințișori de lapte sănătoși de pe tărâmul oamenilor.