Cică odată, demult, la curtea unei împărății se născu un prinț mândru ca soarele de pe cer și ca luna dintre stele.

Mare fu bucuria în toată țara când acest lucru se întâmplă, că era singurul copil al împăratului și împărătesei – și urma să moștenească tronul într-o zi, când tătâne-său n-a mai fi.

Că tot vorbeam de taică-său, el domnea peste un tărâm ce se întindea de la albul munților până la albastrul mării. Era un tărâm bogat, în care pomii făceau ditamai poamele, pământul coșcogeamitea zarzavaturile, iar animalele laptele cel mai dulce, numai-numai să te ospătezi în voie din toate. Și chiar asta făcea și împăratul, că nu degeaba îl chema Haplea-Împărat. Căci avea o poftă de mâncare grozavă: când se pornea la bucate, apăi doar când adormea se mai oprea.

Lesne de înțeles că nici Haplișor-Prințișor, căci așa îl botezase împăratul, nu urma să sară departe de trunchi. Sau măcar așa hotărâse tătâne-său, căci a fi împărat nu-i de glumă și trebuie să începi a te ospăta din fragedă pruncie ca să reziști când ai să cârmuiești popoare, mări și țări.

Doar că, așa cum era obiceiul locului, după naștere veniră niște ursitoare să-i citească norocul prințului. Toate îi hărăziră înțelepciune, frumusețe, bogăție, numai una dintre ele veni cu o povață:

- Mărite împărat, zise ea, acest prinț nu-i ca orișicare prunc. El s-a născut cu un semn în frunte, ce numai eu pot a-l vedea. Și acest semn arată că, odată ce va începe să mănânce bucate solide, tari, atunci nu se va mai opri niciodată. Căci va avea o poftă de mâncare nemaivăzută, pe care, dacă n-o va ține Măria ta în frâu, atunci ne va duce pe toți la pierzanie!

- Vrăjitorii! Misticisme! răspunse Haplea-Împărat. Apăi normal că are poftă de mâncare, că doar din taică-său se trage! Când va începe să muște din bucatele tari, atunci să mănânce ce vrea el! Că așa zic eu că-i bine și n-am să-i refuz nici un hatâr!

Ei, și trecu o lună, trecură două, trecură mai multe și lui Haplișor-Prințișor începură să-i dea dinții. Taică-său chiuia de bucurie, că putea să-i dea de toate să mănânce. Azi un griș, mâine un terci, poimâine o tocană, iar prințul creștea și se îngrășa într-o zi cât alții în patrusprezece! Abia ce făcea primii pași, că feciorul deja înghițea tăvile de sarmale dintr-o înghițitură și înfuleca torturile fără măcar să mestece. Primul cuvânt rostit de prinț fu „proțap”. Haplea-Împărat dădea două ospețe în fiece seară: unul pentru curte, celălalt doar pentru fiu-său.

Dar odată ce Haplișor-Prințișor creștea, și pofta îi sporea. Chiftelele, fazanii și turtele dulci nu-i mai ajungeau. De pe la șase luni, începu să mănânce tufișuri întregi de căpșuni, stejari cu tot cu rădăcină, ouă cu tot cu găini. Haplea-Împărat era mândru, însă sfetnicii săi începură să-l prevină că împărăția sărăcește pe zi ce trece. Țăranii nu mai au daruri să dea la curte, ogoarele nu mai au grâne, pomii nu mai cresc, vițeilor le e și teamă să se mai nască. Împăratul nici nu vru să audă, iar Haplișor-Prințișor nu se mai potolea din mâncat. Mânca munții din care se scotea aur. Sorbea mările cu tot cu corăbiile de pe ele. Numai luna și soarele de pe cer încă erau în pază bună, fiindcă feciorul nu putea ajunge la ele.

Până ce, într-o dimineață, împăratul vru să-și îmbrace veșmintele. Dar când să-și pună coroana pe cap, ia-o de unde nu-i! Când căută sceptrul, ioc! Când scotoci după mantie, ba bine că nu-i! Și abia atunci, palid la față, împăratul băgă de seamă cuvintele ursitoarei de la citirea norocului. Și neîntârziat dădu poruncă să fie găsită femeia, ca să dreagă toate nevrutele ce duceau împărăția la sapă de lemn.

Și după ce căutară slujitorii săi în lung și-n lat, o găsiră în sfârșit pe femeie. Ursitoarea, care știa că nu e timp de risipit, se puse pe treabă și bătu la camera prințului.  Înăuntru, un copilaș de nu mai mult de șapte-opt luni, mai mare și-n lung și-n lat decât era normal pentru cineva de vârsta sa, cu pofta mâncării de neoprit. Când o văzu pe ursitoare, începu numaidecât să saliveze.

Dar femeia, știind ce trebuie să facă, scoase din traistă un ulcior plin cu bucăți de grâne, mere și banane, peste care turnă lapte fierbinte. Prințișorul îl dădu pe gât dintr-o înghițitură, așa cum era de așteptat. Dar apoi, minune! Mai ceru un ulcior și, pe măsură ce ronțăia, se și micșora la loc, până la înălțimea și greutatea sănătoase pentru un țânc de vârsta lui. Și privind pe fereastră, dintr-odată nu mai voi să înfulece tot ce vedea în cale. Ba parcă și zâmbetul îi reveni pe față și cheful de joacă i se întoarse!

- Ei, dar așa ceva nu mi-au dat ochii să văd până acum! se minună împăratul către ursitoare. Ce vrăjitorie făcut-ai acolo, ursitoareo?

- Nu-i vrăjitorie, Măria ta. Fructul ajută copilul să crească sănătos, să aibă sânge zdravăn, grâna să crească mare, iar laptele să-i facă oasele tari. Dacă mănânci orice-ți văd ochii, mai ales în pruncie, îți văduvești trupul de tot ce-i sănătos din bucate. Și fiindcă ce mănânci nu-i sănătos, stomacul tot îți cere mai mult, că nu-l vei fi săturat cum are el nevoie de fapt.

Împăratul se minună de înțelepciunea și iscusința ursitoarei și-o făcu mare logofăt în toată împărăția. Și dădu poruncă și pentru ceilalți părinți din țară să aibă grijă ce le dau odraslelor să mănânce, pentru a crește toți copiii mari și sănătoși.

Cât despre Haplea-Împărat, el își meșteșugi o coroană nouă numai din fructe și grâne, Haplișor-Prințișor începu să răspândească nevoia de mișcare prin școlile țării, iar toată împărăția dăinui fericită până la adânci bătrâneți.

A fost odată ca niciodată un împărat care avea un fecior cu pielea albă ca de lapte. Povestea spune că pielea lui părea de porțelan mulțumită laptelui de vacă de la cele mai falnice vaci din împărăție, cu care fusese hrănit încă de la o vârstă fragedă.

Veneau oameni din toată împărăția și de prin împrejurimi ca să îi admire pielea albă și părul de aur.

Împăratul mândru nevoie mare ținea ospățuri în cinstea feciorului, care se lăsau cu petrecere până în zorile zilei. Toate împărățiile de prin împrejurimi auzeau de aceste ospățuri și de lungimea buclelor blonde și de strălucirea chipului de porțelan. Toată lumea voia să fie martoră existenței unei asemenea ființe angelice. Însă unii aveau alte planuri...

Într-o zi, la ușa împăratului, în miezul zilei, o vrăjitoare îmbrăcată într-o rochie neagră îi călcă pragul împărăției.

- Îndrăznești să calci în împărăție fără voia mea?

- Măria ta, poposesc înaintea-ți pentru a-ți cere ajutorul.

- Piei de aici, zgripțuroaico! Cum îndrăznești?

- Umblă vorba prin sat că împărația ta e cea cu feciorul cu pielea de porțelan și părul de aur.

- Carevasăzică sătenii au început să vorbească. Și dacă așa ar fi, ce-i cu asta?

- Ajută-mă și vei fi răsplătit pe măsură. O singură șuviță de păr îmi va fi de folos pentru poțiuni.

- Piei de aici, zgripțuroaico! Nu-ți dau nici măcar un fir, d-apoi o șuviță!

- Atunci fie ca fecioru-ți să nu mai poată bea nici măcar un strop de lapte de vacă.

Să se șteargă de pe fața pământului orice poftă de lapte de vacă, rosti vrăjitoarea și înfipse bățul în mijlocul camerei. Unde zace bățul să dispară ospățul!

Unde pică bâta, să nu mai bea lapte fata! Cum am poruncit, așa să rămână timp de zece ani, până am să mă duc pe lumea cealaltă, zise vrăjitoarea.

Și vrăjitoarea se dădu de trei ori peste cap și se transformă într-o pasăre care zbură spre largul cerului.

Împăratul decise să dea sfară în țară să cheme toți cunoscătorii în ale îngrijirii pruncilor și toate vrăjitoarele și toți zmeii din toate împrejurimile ca să dezlege blestemul.

Însă blestemul lovi întreagă împărăție, nu doar feciorul.  Niciun copil cu vârsta până într-un an nu mai voia să bea lapte proaspăt, nici în ruptul capului. Întreaga împărăție era în pericol. Cu ce aveau să-și mai hrănească mamele pruncii? Cum o să aibă viitoarele mame copii cu pielea la fel de frumoasă și albă?

Cu împărația și pruncul în pericol, împăratul nu știa ce să mai facă, cum s-o mai scoată la capăt. Sfetnicul său de încredere îi spuse că a venit un cunoscător într-ale doicimii din lumea vastă, îndepărtată tare de împărăția sa.

- Să pășească, porunci împăratul.

- Măria ta, sunt doar un umil cioban, venit de peste mări și țări, obosit de drum, dar dornic să împart din cele cunoscute.

- Grăiește.

- În tărâmul nostru, pruncii nu au voie să bea lapte de vacă până la vârsta de un an.

Împăratul se uită mirat, cu o urmă de curiozitate.

- Dară cel mic bău lapte de vacă și crescu fără probleme, cu piele albă ca laptele și păr născut din soare.

- Nu mulțumită laptelui de vacă proaspăt, Măria ta.

- Ce vrei să zici? Că laptele de vacă nu face bine copiilor până într-un an?

- Firește. Am auzit de blestemul dumitale și am fugit cât am putut de repede. Noi am făurit o ambrozie deosebită, făcută din lapte bătut, ovăz, mere sănătoase, pere arătoase și cu vanilie. Pruncii noștri arată la fel de falnici ca al dumitale. Cât ați ținut laptele în ulcioare?

- Servitoarele îl pun în bucătărie și îl uită cu lunile. Carevasăzică s-a prefăcut în lapte bătut.

- Într-adevăr. Pruncul a savurat lapte bătut, nu proaspăt, de asta pielea și părul.

Cum află împăratul, dădu sfară în țară ca toate ogrăzile să-și țină laptele în ulcioare pentru perioade îndelungate și să adauge fructe coapte și tărâțele ale mai bune, cu care se mândrește pământul. De atunci încolo, toți pruncii din întreaga împărăție au avut pielea frumoasă și albă ca spuma laptelui.

Blestemul vrăjitoarei nu mai avea nicio putere asupra nimănui din întreaga împărăție. Și cu toții, în frunte cu feciorul împăratului, crescură în fiecare an cât alții în zece și se bucurară de natură și de tot ce avea să le ofere viața în felurite feluri.

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea dumneavoastră așa.

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar mai povesti, un împărat și-o împărăteasă care se iubeau atât de tare încât barzii se întreceau în cântece care mai de care mai drăgălașe ca să le închine dragostei lor.

Și se iubiră așa de mult că într-o zi roada iubirii lor fu un prunc bucălat, drăgălaș și zâmbăreț nevoie mare. Nu trecu mult timp de la nașterea celui mic, că împăratul dădu poruncă oștirii sale să caute în lung și în lat, în întreaga lume, ca să-i aducă copilului cele mai gustoase fructe, legume și altele de-ale gurii.

Împărăteasa se împotrivi o vreme, zise că feciorul va crește îngâmfat și îndestulat și nu va mai avea dorință a conduce împărăția. Dară într-o zi, se făcea că micuțul nu mai voi a bea lapte și trebui înțărcat înainte de vreme. Atunci împărăteasa fu de acord, după ce căzu puțin pe gânduri, cu doleanțele împăratului.

Ba mai mult, a vrut să facă un ospăț pentru tot regatul cu toate merindele pe care aveau să i le aducă oștenii. Trecură zile, trecură nopți și pruncul creștea văzând cu ochii. În sfârșit, veni timpul ospățului cel mare.

- Măria Ta, îți prezint pere falnice culese din Tărâmul Zânelor! zise un oștean, care prezentă pruncului fructele arătoase.

Doica pasă perele și le dădu celui mic, dară acesta nu voi nici în ruptul capului să le mănânce.

- Măria Ta, îți aduc în fața-ți lapte de capră din Împărăția Elfilor, spuse mândru un altul.

Doica puse laptele într-un ulcior și-l dădu pruncului, care nici de această dată nu voi a mânca.

- Măria Ta, uite cele mai mari și mai aromate roșii din împărăție. Le-am luat de la zgripțuroaica din pădure, prezentă următorul.

La fel, feciorul nu voi să guste nici în ruptul capului. Și trecură câteva zeci de ore și curtenii se înfruptau din toate merindele pe care cel mic le refuzase. Împăratul și împărăteasa își pierdură orice urmă de speranță. Cât de capricios putea să fie un copil de nici măcar un an împlinit?

În tot tărăboiul celor două fețe regale, veni un oștean cu un coș de mere de aur.

- Măria Ta, am fost în Împărăția De Departe și ți-am adus mere fermecate.

Întreaga sală de mese se umplu de râsete și ghionturi. Mere fermecate? Ce vrăjitorie mai e și aiasta?

- LINIȘTE! porunci dârz împăratul și făcu semn doicii să îi ia merele de pe mâini oșteanului întârziat.

Doica luă un cuțit, tăie o bucățică mică de măr și o dădu pruncului. Mare le-a fost mirarea să vadă că odrasla se înfruptă cu mare poftă din gura de măr și ceru mai multe îmbucături. Până la finalul ospățului, feciorul se îndestulă cu tot coșulețul de mere și adormi mulțumit. Împăratul și împărăteasa erau în sfârșit mulțumiți și ei.

- Tu de colo, fă bine și adă-mi încă o sută de coșuri de mere de aur! porunci împăratul.

Și uite așa, cel mic mâncă în fiecare zi mere de aur, de dimineață, la amiază și seara. După câțiva ani, împărăția fu lovită din nou de necaz.

Cel mic nu creștea deloc. Ba dimpotrivă, părea să se micșoreze pe zi ce trece.

Ajunsese să fie atât de mic încât doica îl purta în buzunarele de la rochie și tatăl său îl purta călare pe coroana regală.

Împărăteasa îi ceru împăratului să trimită oștenii după un leac pentru Făt cel Mic, fiindcă așa îi rămase numele și așa i se duse vorba în toată împărăția că-l cheamă. De data aceasta, împăratul nu voi să facă din țânțar armăsar, ci hotârî să se descurce fără ospăț cu mesenii de față.

- Măria ta, îți aduc licoare din mlaștinile fermecate. Se spune că e licoarea pe care a băut-o Făt-Frumos ca să se bată cu zmeii.

Cel mic bău, dară rămase la fel.

- Măria ta, uite lapte de zână cu aromă de iasomie. Se zice că vindecă toate boalele.

Dară fu în zadar și acesta.

- Măria ta, uite ambrozie probiotică cu lapte și vitamine. Vrăjitoarea care mi l-a dat îmi spusă că trebuie băută împreună cu merele de aur și alte merinde prielnice pruncilor. Îmi mai spusă că pruncii au gusturi alese, dară nu întotdeauna le fac bine.

De îndată ce pruncul bău ambrozia, crescu deodată cât trebuie. Împăratul dădu un ospăț în cinstea celui mic și oșteanului care-i scoase din necaz, care ținu trei zile și trei nopți și răsună a veselie și distracție în toată împărăția.

Și trăiră fericiți până la adânci bătrânețe.

A fost odată ca niciodată o împărăție vastă și bogată, unde fiecare copac și fiecare ogradă era plină de fructe și legume felurite, pentru toate poftele. Acel tărâm magic se numea Merindor.

Însă împărăția fusese lovită de-un mare necaz. Printr-o fărădelege a naturii, împăratul rămăsese fără împărăteasă. De frica lipsei unei mame în viața copilului, împăratul se căsători de îndată și liniștea fu readusă la viață în împărăția Merindor.

Împărăteasa cea nouă era frumoasă nevoie mare, cu un păr lung ca de abanos, piele albă ca porțelanul și buze roșii ca fraga. Dară sufletul îi era plin de gelozie. Se pare că cel mic primea mai multă dragoste din partea împăratului decât ea. Așa că se gândi o dată, se gândi de două ori și își dădu seama ce era musai de făcut: să se răzbune.

Oricât își iubea pruncul, împăratul dădea crezare întotdeauna vorbelor împărătăsei. Ca atunci când i-au fost alese cele mai fine țesături pentru hainele de împărat, sau ca atunci când se hotărâse ce mâncăruri să apară pe masa ospățurilor regale.

De data asta, avea să-i dea crezare din nou. Vorbele împărătesei ajunseseră la urechile lui, într-o amiază cu soare.

- Dragul meu împărat, dau crezare că pruncii cu vârsta până într-o primăvară nu au voie neam să mănânce fructe. Sunt prea dulci. Ce-o să ne mai facem când feciorul n-o să mai pună gura pe legume? E păcat de belșugul împărăției noastre.

Și Măria ta ai dat vorbă printre servitoare să-i umple mesele cu fructe din cele mai arătoase, pasate și servite spre a le mânca…

- Până azi! De acum încolo, dacă așa poruncești, pruncul va mânca numai legume! Cele mai mari, mai arătoase și mai zemoase legume din tot Merindorul!

Și uite așa, micuțul primi cele mai bune legume din toată împărăția, dar nu voia să mănânce deloc. Nici pasate, nici în zeamă, nicicum. Împărăteasa începuse să răspândească vorbe cum că pruncul e blestemat.

Și uite așa împărăția fu din nou lovită de necaz. De astă dată, împăratului îi era frică să nu rămână fără prunc, așa că dădu sfară în țară să vină cele mai pricepute vrăjitoare ca să dezlege blestemul.

Veniră de prin toate împrejurimile și de departe, de prin alte tărâmuri, cele mai cunoscute și mai pricepute într-ale vrăjitoriei. Feciorul bău ceaiuri medicinale, fu spălat în apă chioară de trei ori pe zi, pielea îi fu îmbălsămată în cremuri de rostopască și alte verdețuri, dară blestemul încă rămânea în picioare.

Împăratul era supărat nevoie mare, toate vrăjitoarele au fost izgonite, numai durerea din sufletul său ba. Cel mic părea să se simță din ce în ce mai rău cu fiecare zi care trecea. Una dintre servitoare decise să-l ia cu ea în bucătărie, poate mirosurile de mâncare cu legume i-or face poftă.

Îl înfășă și-l puse într-un colț din cameră, în timp ce se apucă să prepare o zeamă de legume cu verdețuri scumpe, aduse din tărâmuri îndepărtate. Gătea de zor și fura priviri și de la fecior, care părea odihnit în ciuda lipsei poftei de mâncare.

Decise să taie câteva fructe pentru împărat, ca să-i întrețină obiceiul de-a se înfrupta de-un platou de fructe înainte de fiecare ospăț. Tăie piersici, mere și pere și le așeză cu grijă pe o frunză. Apoi așeză și legumele pentru zeamă lângă platou. Între timp, împăratul veni și el în bucătărie ca să vadă de ce durează atâta amar de vreme pregătirea mesei.

Când colo, își găsi pruncul înfulecând de zor piersici, mere, pere, în timp ce bucătăreasa gătea și îngâna o doină. Pornit să certe servitoarea, împăratul observă că pe platoul pe care se aflau fructele erau și câteva legume, pe care cel mic le savura împreună cu fructele.

Blestemul fu dezlegat, pofta celui mic reveni, la fel ca zâmbetul de pe chipul împăratului. Vesel nevoie mare, se duse înapoi la împărăteasă să-i dea vestea cea bună. Mare îi fu mirarea când văzu că împărăteasa se transformă în Muma Pădurii.

Își dădu seama pe loc că ea îi puse gând rău feciorului, așa că o izgoni din împărăția sa pentru totdeauna. Cu blestemul ridicat și cu pruncul fericit, împărăția reveni la normal. Și în cinstea sănătății celui mic, împăratul ținu un ospăț mare, de trei zile și trei nopți.

Și trăiră cu toții fericiți până la adânci bătrâneți.