A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar mai povesti, pe când se băteau urșii cu cozile și se scria cu musca pe perete... a fost odată o capră. Iar capra asta trăia într-o căsuță la marginea unui câmp de gălbenele și avea trei ieduți, pe care-i iubea ca pe ochii din cap, cum face orișicare mamă din lumea asta.

În fiecare zi, capra ieșea cu iezii pe câmp și-i lăsa să zburde și să se joace, cât timp ea se ospăta cu îmbietoarele gălbenelele ce creșteau cât vedeai cu ochii. Că doar apoi trebuia să aibă lapte, să le dea copiilor să bea de la ugerul ei plin. Însă iezii creșteau și pofta le devenea tot mai mare. Degeaba îi învăța capra să mănânce și gălbenele, că pe ei tot laptele îi îndestula – deh, încă nu le venise vremea înțărcării.

Ei, și iezii deveneau tot mai pofticioși și beau cu tot mai multă poftă de la mama lor, pe care începea s-o doară și s-o usture ugerul. Și asta se petrecea chit că se spăla după fiece alăptare cu apă și săpun, așa cum știa ea demult, de la propria ei mumă. Și tot durând-o și usturând-o ugerul, și laptele ei devenea tot mai puțin și mai neîndestulător pentru copilași. Care copilași, tot mai nesătui, zburdau tot mai mult pe câmp ca să mănânce tot mai multe gălbenele.

Și zbenguidu-se ei într-o zi pe câmp, zburdară ce zburdară până ce, pe nevăzute, se făcu seară și pierdură drumul spre casă. Oriunde te uitai împrejur, numai și numai gălbenele. Căsuța lor nicidecum în zare, mama lor nici ea! Tiii, ce trăsnaie făcură zglobiii ieduți, că se făcea întuneric și nu mai găseau drumul înapoi! Și tocmai ce se neliniștiră ei când, colac peste pupăză, simțeau cum cineva le dă târcoale. Doi ochi mari, în care sticlea oglindirea lunii de pe cer, săriră fulgerător în calea lor. Era lupoaica cea mare, care le grăi cu glas ademenitor:

- Vaaai, ce ieduți dulci, mânca-i-ar mama să-i mănânce de scumpi ce sunteți! Dragii lupoaicei, bag de seamă că v-ați rătăcit, iar noaptea se apropie. Nu se cade să rămâneți aici, că după căderea beznei e plin de jivine și lighioane primejdioase. Mai bine veniți voi cu cumătra lupoaică în bârlogul meu, unde-i cald și bine, și unde gătesc și ceva gustos!

- Nu, că muma ne-a sfătuit să nu vorbim cu străinii! răspunseră înfricoșați ieduții.

Dar lupoaica le dădea târcoale și-n față, și-n spate, și-n stânga, și-n dreapta, de nu mai aveau bieții iezi pe unde s-o ia. Așa că, tremurând sărăcuții de teamă, behăind în zadar după mama lor, n-avură ce a face și ajunseră în bârlogul cumetrei, la capătul celălalt al câmpului de gălbenele.

Și ajungând înăuntru, îi pune lupoaica într-un cazan cu apă caldă, ca să-i spele. Aruncă și câteva gălbenele înăuntru, că și casa ei era plină cu aceste flori. Le dă iezilor să mănânce niscaiva iarbă, să-și potolească foamea, iar când apa începu să se facă tot mai fierbinte, își puse lupoaica cea mare un șervet la gât și, salivând, îi anunță că e vremea mesei! Sărăcuții iezi tremurau deja de spaimă, aproape lăcrimând.

Dar, ce să vezi! În loc să le facă de hac, cumătra lupoaică îi scoate din cazan, îi șterge ca să-i usuce, apoi se întinde pe o parte. Numaidecât, trei lupșori zdraveni apar în fugă de nicăieri și încep să se îndestuleze cu mare poftă de la mama lor. Spun zdraveni pentru că, deși aveau cam aceeași vârstă cu ieduții, puii lupoaicei erau deja vlăjgani în toată regula și beau lapte de la mama lor și mai forțos decât puii caprei. Și chiar de zici că se băteau turcii la gura lupșorilor, muma lor nu se văita nicicum de usturimi sau de dureri, ba chiar părea că avea destul lapte pentru o haită întreagă de puiuți. Când văzură una ca asta, se liniștiră și ieduții și începură să se înfrupte și ei din gălbenelele ce erau peste tot în bârlogul lupoaicei.

Dar în tot acest timp, capra bineînțeles că se tot agitase să-și găsească copilașii. Și într-un sfârșit, ajunse la bârlogul lupoaicei. Bătăi năprasnice se auzeau în ușă, căci capra lovea cu coarnele cât putea ea de tare, dărâmând-o până la urmă. Văzându-și copiii înăuntru, fugi degrabă la ei să-i apere de lupoaica cea mare. Dar apoi, pricepând că nu-i pericol, se liniști și ea și începu să-i îmbrățișeze – firește, nu înainte de a-i dojeni că s-au îndepărtat de mumă-sa până s-au pierdut. Mai mult, nu mică-i fu mirarea când o zări pe lupoaică hrănindu-și puii și mai pofticioși decât propriii iezi, fără ca aceasta să simță usturimile pe care le avea ea la uger când făcea același lucru:

- Cumătră lupoaică, bag de seamă că te-am judecat greșit până acum și-ți mulțumesc că ai avut grijă de neastâmpărații mei. Dar spune-mi o treabă: cum de copiii matale beau lapte de la tine cu atâta spor, iar pe tine nu numai că nu te doare, dar mai ai oleacă și adormi sforăind? Mă spăl și eu întruna cu apă și săpun, însă ugerul îmi arde încontinuu!

- Ehei, cumătră capră, bag de seamă că dumneata găsești gălbenelele de pe câmp prea gustoase ca să nu te ospătezi cu ele. Dar eu nu mănânc gălbenelele, că-s lupoaică. În schimb, eu fac din ele o pulbere fină pe care-o pun într-o unsoare cu care mă ung după ce s-au ospătat lupșorii mei. Am folosit și eu la început săpun, dar am aflat că nu-mi face bine și că-ncepea să mă usture și pe mine după aia.

Auzind asemenea minunăție, capra numaidecât începu să culeagă și ea gălbenele de pe câmp și să le sfărâme într-o unsoare precum cea a lupoaicei. Și de-atunci încolo, n-o mai duru nimic orișicâtă foame ar fi avut năzdrăvanii iezi în ei. Iar apoi, după ce au mai crescut, ieduții s-au împrietenit cu lupșorii, de se zbenguiau toată ziua prin câmpul de gălbenele, iar capra cu lupoaica au devenit strânse ca două surori.

crossmenu linkedin facebook pinterest youtube rss twitter instagram facebook-blank rss-blank linkedin-blank pinterest youtube twitter instagram