Undeva aievea, că de n-ar fi nu s-ar mai povesti, există un tărâm îndepărtat, plin de păduri dese, încălzite de soarele ce dogorește toată ziua din zori până-n asfințit. Și-n această junglă exista, în deplină înțelegere cu natura din juru-i, un sătuc de tigri. Animale mândre și frumoase, puternice și înțelepte ca nimeni altele și care, din nu se știe ce motiv, s-au pricopsit de la facerea lumii cu o mândrețe de piele vărgată în culorile chihlimbarului și abanosului. Și toate neamurile satului, din generație în generație, erau semețe din cale-afară de minunăția lor de piele vărgată.

Mai puțin o anumită tigroaică, pe nume Vinerica, pentru că se născuse într-o zi de vineri. Ei bine, Vinerica urma să devină mamă pentru prima dată în viața ei, cam peste o lună plină. Și la ce splendori de tigrișori trebuia să dea ea născare, socotind după cât de falnică era și dânsa la rându-i! Toată lumea o socotea astfel, mai puțin chiar ea însăși. Căci ei nu îi plăceau neam vergeturile ce începuseră să se ivească pe trupu-i, de când era cu tigrișori în pântece! În zadar încercau toți tigrii s-o împace, că ea nu și nu! Ea nu vrea vergeturi!

Și plimbându-se tigroaica Vinerica într-una din acele zile prin junglă să caute de-ale gurii, cum face orice mamă în așteptare din lumea asta, se-apropie de un iaz de lângă satul vecin, cel al leilor. Aici, furișându-se prin desișul junglei, o văzu pe leoaica Lenuța adăpându-se cu nesaț, fiindcă și dânsa era cu pui în pântece tot cam de atâta timp. Acum între noi fie vorba, pe leoaică Vinerica o invidia în taină, fiindcă sărcinată cum era și ea, reușea să n-aibă nicio vergetură! Pielea ei aurie ca soarele lucea, nu alta, în umbra pădurii! Și apropiindu-se Vinerica să se adape și ea, de ce să nu schimbe ea două vorbe?

- Lenuța! Ce mai faci, mândro? Că de când nu ne-om văzut, multe zebre o trecut! Pielea ta arată de toată cinstea, chiar dacă și matale aștepți pui! Zi-mi și mie cum faci, că nu ai nicio vergetură pe tine!

- Vinerico, fata mea, pe unele dintre noi ne mai ajută și mama-natură! Că nu degeaba mi s-o zice regina junglei. Așa m-o născut mama mea, uită-te ce frumusețe de piele pură am, uită-te numai!

- Vaaai, cât aș vrea și eu să fiu ca tine, să mă fi făcut mama leoaică! Eu sunt plină de vergeturi de la sarcină și asta-i povara ce trebuie s-o îndur. Ferice de tine că ești strălucitoare-n soare și toate cele!

Și se despărțiră cele două surori din alte mame, nu-nainte să-și jure c-o să se nășească atunci când le-o veni timpul de născare. Și tot cutreierând tigroaica Vinerica hățișurile codrului, dădu de alt iaz unde animalele se adăpau de obicei. Iar aici o văzu potolindu-și setea pe Joița, care era o zebră. Zebrele sunt alte animale falnice ale sălbăticiei, ca niște armăsari ai țărilor calde, cu pielea vărgată la rândul lor, dar spre deosebire de tigri, în culorile zăpezii și abanosului. Și Joița era o cunoștință de-a Vinericii, dar mai îndepărtată, căci neamurile de tigri și de zebre nu viețuiesc foarte liniștit laolaltă. Și acuma, ghiciți ce – și Joița aștepta pui, tot în vreo lună plină!

- Joițo, draga mea! Ce mai faci, că de când nu ne-am văzut, multe pânde o trecut! Cum îți merge sarcina? Că văd că ai și tu aceeași năpastă ca mine, ești plină de vergeturi!

- Ba, tigroaico, ba! Că de zece luni am eu sarcina și știu să-mi îngrijesc pielea cât să n-am deloc vergeturi!

- Aș! strigă tigroaica. Cum? Că ești la fel de vărgată ca mine! Ești toată numai dungi!

- Vinerica mea, răspunse calm zebra. Acelea-s nu-s vergeturi, ci dungile mele din naștere, fără de care eu n-aș mai fi zebră. De unele vergeturi într-adevăr n-ai cum să scapi, cum sunt dungile mele negre. Dar de cojocul celorlalte poți să ai ac!

Și spre uluiaia ochilor bulbucați ai Vinericii, zebra se puse să stoarcă în fața ei câțiva sâmburi dintr-un arbore numit argan. Cu copita, frecă uleiul recoltat pe toată pielea tigroaicei, explicându-i că-i va ajuta pielea să nu se usuce sub soarele dogoritor de pe cer. Cum spuneam, mare-i fu mirarea Vinericii când își simți pe loc pielea că respiră mai bine.

Iar întoarsă în satul ei, tigroaica începu repede să se simtă tot mai bine în pielea ei până ce observă cum vergeturile încep să-i dispară. Nu toate, bineînțeles, fiindcă, așa cum o povățuise zebra, de unele nu ai cum să scapi. Iar Vinerica, tigroaică fiind, nu ducea deloc lipsă de dungi! Și nu că n-ar fi fost frumoasă dinainte, căci tot neamul de tigri îi tot zicea asta, dar acum se simțea și ea în deplinătatea frumuseții ei.

Ei, iar într-un final, peste o lună plină, toate satele reunite dădură un ospăț mare, în cinstea noilor născuți. Niște mândrețe de tigrișori, leuți și zebruțe făceau ochi, înconjurați de dragostea tuturor. Și erau perfect sănătoși, cu sau fără vergeturile mamelor lor. Și-am încălecat pe-o liană și v-am spus povestea-n goană.

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar mai povesti, pe când se băteau urșii cu cozile și se scria cu musca pe perete... a fost odată o capră. Iar capra asta trăia într-o căsuță la marginea unui câmp de gălbenele și avea trei ieduți, pe care-i iubea ca pe ochii din cap, cum face orișicare mamă din lumea asta.

În fiecare zi, capra ieșea cu iezii pe câmp și-i lăsa să zburde și să se joace, cât timp ea se ospăta cu îmbietoarele gălbenele ce creșteau cât vedeai cu ochii. Că doar apoi trebuia să aibă lapte, să le dea copiilor să bea de la ugerul ei plin. Însă iezii creșteau și pofta le devenea tot mai mare. Degeaba îi învăța capra să mănânce și gălbenele, că pe ei tot laptele îi îndestula – deh, încă nu le venise vremea înțărcării.

Ei, și iezii deveneau tot mai pofticioși și beau cu tot mai multă poftă de la mama lor, pe care începea s-o doară și s-o usture ugerul. Și asta se petrecea chit că se spăla după fiece alăptare cu apă și săpun, așa cum știa ea de demult, de la propria ei mumă. Și tot durând-o și usturând-o ugerul, laptele ei devenea tot mai puțin și mai neîndestulător pentru copilași. Care copilași, tot mai nesătui, zburdau tot mai mult pe câmp ca să mănânce tot mai multe gălbenele.

Și zbenguindu-se ei într-o zi pe câmp, zburdară ce zburdară până ce, pe nevăzute, se făcu seară și pierdură drumul spre casă. Oriunde te uitai împrejur, numai și numai gălbenele. Căsuța lor nicidecum în zare, mama lor nici ea! Tiii, ce trăsnaie făcură zglobiii ieduți, că se făcea întuneric și nu mai găseau drumul înapoi! Și tocmai ce se neliniștiră ei când, colac peste pupăză, simțeau cum cineva le dă târcoale. Doi ochi mari, în care sticlea oglindirea lunii de pe cer, săriră fulgerător în calea lor. Era lupoaica cea mare, care le grăi cu glas ademenitor:

- Vaaai, ce ieduți dulci, mânca-i-ar mama să-i mănânce de scumpi ce sunteți! Dragii lupoaicei, bag de seamă că v-ați rătăcit, iar noaptea se apropie. Nu se cade să rămâneți aici, că după căderea beznei e plin de jivine și lighioane primejdioase. Mai bine veniți voi cu cumătra lupoaică în bârlogul meu, unde-i cald și bine, și unde gătesc și ceva gustos!

- Nu, că muma ne-a sfătuit să nu vorbim cu străinii!, răspunseră înfricoșați ieduții.

Dar lupoaica le dădea târcoale și-n față, și-n spate, și-n stânga, și-n dreapta, de nu mai aveau bieții iezi pe unde s-o ia. Așa că, tremurând sărăcuții de teamă, behăind în zadar după mama lor, n-avură ce face și ajunseră în bârlogul cumetrei, la capătul celălalt al câmpului de gălbenele.

Și ajungând înăuntru, îi pune lupoaica într-un cazan cu apă caldă, ca să-i spele. Aruncă și câteva gălbenele înăuntru, că și casa ei era plină cu aceste flori. Le dă iezilor să mănânce niscaiva iarbă, să-și potolească foamea, iar când apa începu să se facă tot mai fierbinte, își puse lupoaica cea mare un șervet la gât și, salivând, îi anunță că e vremea mesei! Sărăcuții iezi tremurau deja de spaimă, aproape lăcrimând.

Dar, ce să vezi! În loc să le vină de hac, cumătra lupoaică îi scoate din cazan, îi șterge ca să-i usuce, apoi se întinde pe o parte. Numaidecât, trei lupșori zdraveni apar în fugă de nicăieri și încep să se îndestuleze cu mare poftă de la mama lor. Spun zdraveni pentru că, deși aveau cam aceeași vârstă cu ieduții, puii lupoaicei erau deja vlăjgani în toată regula și beau lapte de la mama lor și mai forțos decât puii caprei. Și chiar de zici că se băteau turcii la gura lupșorilor, muma lor nu se văita nicicum de usturimi sau de dureri, ba chiar părea că avea destul lapte pentru o haită întreagă de puiuți.

Când văzură una ca asta, se liniștiră și ieduții și începură să se înfrupte și ei din gălbenelele ce erau peste tot în bârlogul lupoaicei.

Dar în tot acest timp, capra bineînțeles că se tot agitase să-și găsească copilașii. Și într-un sfârșit, ajunse la bârlogul lupoaicei. Bătăi năprasnice se auzeau în ușă, căci capra lovea cu coarnele cât putea ea de tare, dărâmând-o până la urmă.

Văzându-și copiii înăuntru, fugi degrabă la ei să-i apere de lupoaica cea mare. Dar apoi, pricepând că nu-i pericol, se liniști și ea și începu să-i îmbrățișeze – firește, nu înainte de a-i dojeni că s-au îndepărtat de mumă-sa până s-au pierdut. Mai mult, nu mică-i fu mirarea când o zări pe lupoaică hrănindu-și puii și mai pofticioși decât propriii iezi, fără ca aceasta să simță usturimile pe care le avea ea la uger când făcea același lucru:

- Cumătră lupoaică, bag de seamă că te-am judecat greșit până acum și-ți mulțumesc că ai avut grijă de neastâmpărații mei. Dar spune-mi o treabă: cum de copiii matale beau lapte de la tine cu atâta spor, iar pe tine nu numai că nu te doare, dar mai ai oleacă și adormi sforăind? Mă spăl și eu întruna cu apă și săpun, însă ugerul îmi arde încontinuu!

- Ehei, cumătră capră, bag de seamă că dumneata găsești gălbenelele de pe câmp prea gustoase ca să nu te ospătezi cu ele. Dar eu nu mănânc gălbenelele, că-s lupoaică. În schimb, eu fac din ele o pulbere fină pe care-o pun într-o unsoare cu care mă ung după ce s-au ospătat lupșorii mei. Am folosit și eu la început săpun, dar am aflat că nu-mi face bine și că-ncepea să mă usture și pe mine după aia.

Auzind asemenea minunăție, capra numaidecât începu să culeagă și ea gălbenele de pe câmp și să le sfărâme într-o unsoare precum cea a lupoaicei. Și de-atunci încolo, n-o mai duru nimic orișicâtă foame ar fi avut năzdrăvanii iezi în ei.

Iar apoi, după ce au mai crescut, ieduții s-au împrietenit cu lupșorii, de se zbenguiau toată ziua prin câmpul de gălbenele, iar capra cu lupoaica au devenit strânse ca două surori.