Cică odată, dar poate și azi, exista un tărâm departe-departe de tot, care se numea Verde-Ținut și peste care domnea Verde-Împărat. Totul în acest ținut minunat era verde: păduri bogate cât vezi cu ochii, câmpuri de smarald, lacuri bogate în pești verzi, iar locuitorii săi nu erau nici ei mai prejos. Se îmbrăcau numai în verde, aveau părul verde, iar pielea - ați ghicit! - verzuie.

Și tare mândru mai era Verde-Împărat de țara pe care o cârmuia cu atâta drag și pricepere. Mai cu seamă cu cât de un an și nouă luni pline avea și moștenitor! Și ce mândrețe de flăcău era prințișorul încă de la vârsta lui fragedă! Cu mintea ageră! Cu frumusețea leită cu cea a tatălui! Cu statura deja mare! Cu forța de putea deja ridica cinci biberoane! Și cu pielea… ROȘIE?!?!?

Cum să aibă moștenitorul tronului Verde-Ținutului pielea roșie??? Cine a mai văzut așa ceva? Ce blestem o fi și ăsta? Să fie de la părinții lui? Să fie bolnav? Poate o vorbi invers într-o zi? Toate acestea erau întrebările pe care norodul și le tot punea de un an și nouă luni pe la orice colț de uliță, pe la orice crâșmă, pe la orice loc în care șușoteala și ponegreala sunt de căpătâi. Bine, nu chiar de un an și nouă luni pline, căci la naștere prințișorul era cum trebuia, verzui ca frunza cea mai verde. Și numai ce era el iubit, ținut în brațe, îmbăiat, plimbat, că pe nepusă masă începu dintr-odată să se înroșească. La început puțin-puțintel, dar puțin cu puțin se face mult și după un singur anotimp era roșu ca miezul unui pepene verde.

Dar deja nu mai era ceasul vorbelor, ci acela al faptelor. Prea mult și-n zadar speraseră împăratul și împărăteasa ca o să treacă totul de la sine. Așa că, după lungi sfătuiri cu toți sfetnicii și înțelepții de jur-împrejur, au decis ca, în ziua în care feciorul va împlini un an și zece luni pline, să cheme la palat pe oricine crede că-l poate face verde și sănătos la loc pe prinț, iar cel ce va izbuti va fi acoperit de galbeni (care galbeni erau și ei verzi). Și-n acea seară cu lună plină, sute și mii de oameni din toată țara și din ținuturile învecinate se înfățișară la curtea palatului. Vraci, vrăjitoare, înțelepți, trubaduri, cavaleri ce voiau să se îmbogățească; sau pur și simplu gură-cască ce voiau să tragă cu ochiul la tot bâlciul.

Mai întâi s-a înfățișat un vraci de le miazăzi, îmbrăcat cu totul numai în frunze de copaci. Acesta îl îmbăie pe prinț într-o apă plină cu frunze, iarbă, pătrunjel, smaralde și șopârle și aruncă înspre el cu praf de castraveți și lăcuste - toate verzi, desigur. Dar când să scoată pe prinț din baia verde - ce să vezi? Feciorul era chiar mai roșu ca înainte.

Apăru apoi o vrăjitoare cu o formulă fermecată, născocită special pentru prințișor: Hocus-pocus-înverzitus, alacazam-dezroșeam, abracadabra-facemtreaba, sesam-înverzește-te! Dar pielea roșie în continuare. Apoi un înțelept care a stat două ceasuri de vorbă cu roșeala pielii, spunându-i pilde ale marilor învățați, încercând să o convingă de bunăvoie să plece. Dar roșeala nu cunoștea vorbă bună. Apoi un cavaler în armură veni, lovind cu spada, buzduganul, sulița și lancea primprejurul țâncului, sperând să răpună roșeala. Dar roșeala nu clinti. Apoi se ivi și o ceată de trubaduri, cu cobze, fluiere, acordeoane, țambale și tobe, ce cântară de făcură norodul gură-cască din jur să lăcrimeze de înduioșare, nu alta! Dar pielea prințului tot roșie era.

Dar tocmai ce se mijea de răsărit și toată lumea deja adormise, cum iaca iese din norod o femeie ca orișcare alta. Doar că atunci când te uitai mai iscoditor la dânsa, vedeai că nu are pielea verde, ci ca orișicare om ca mine și ca tine. De îndată se făcu liniște, căci toți ochii se deschiseră din nou și-o țintuiau pe femeie, care scoase din tolbă o licoare frumos mirositoare, urzită din leacuri de-ale naturii, cu care unse copilul pe toată pielea. Și maaaaare mirare - în numai câteva clipite, prințișorul se făcu verzui la loc, cu pielea strălucitoare și sănătoasă.

- Tiii, femeie cu pielea de culoare nemaivăzută pe meleagurile noastre! Dar ce vrăjitorie făcut-ai matale de-mi dăduși înapoi mândrețea de prinț? întrebă minunat Verde-Împărat.

- Măria ta, nu-i nici vrajă și nici farmec. În ținutul meu îndepărtat, noi ungem copiii cu alifii numai bune pentru ei chiar și când sunt mici - răspunse femeia.

- Snoave! o întrerupse împăratul. Toată lumea știe că pielea pruncilor n-are nevoie să fie unsă, că doar e moale și fină de la mama-natură!

- Ba bine că da, Preaverzimea ta! continuă ea. Căci pe cât de moale i-e pielea, cu atât de sensibilă e. Or dacă iese în răcoarea și vântul plimbărilor, dacă e îmbăiat în apă grea, dacă chiar e mângâiat prea mult de părinți, păi atuncea pielicica lui fragedă se irită și începe să devină roșie ca focul!

Mai că se cruci Verde-Împărat când auzi asemenea grozăvii nemaiștiute, dar până la urmă recunoscu priceperea femeii cu pielea ciudată. Și poruncind să se aducă cazanele cu galbeni verzi pentru a o acoperi în averi pe femeie, numaidecât aceasta plecă, zicând că mulțumirea ei e să vadă copiii și părinții apropiați.

Ei, și totuși povestea nu se termină cu marele ospăț de veselie, înainte ca la acesta să fie întoarsă din drum femeia cu pielea de culoare nemaiauzită, ca să fie cinstită cum se cuvine. Și mai mult decât atât, dânsa a fost însărcinată să strângă legăturile dintre Verde-Ținut și tărâmul celor cu pielea de culoarea oamenilor ca noi.

A fost odată ca niciodată o femeie harnică, iubitoare de natură, muncă și alte îndeletniciri asemănătoare.

Cât era ziulica de lungă, îngrijea roșiile din grădină, cireșele din curte, zmeura din spatele casei, curăța plantele de buruieni și dădea cu mătura peste nisipul ce se așternea pe prispă la final de zi.

Grădina ei era falnică, frumoasă și roditoare, semn că treaba pe care o făcea îi prindea bine nu numai ei, ci și naturii din ogradă. Într-unele dimineți când obișnuia să ude florile, cânta cu păsările felurite cântece închinate grădinii și roadelor sale. Carevasăzică le iubea ca pe ochii din cap. Veneau oameni de pretutindeni să îi admire grădina, plantele cu frunze mari și strălucitoare, fructele fără de gângănii și cu gust delicios, florile care îi împodobeau toate colțurile curții, mireasma mușcatelor care-i învăluia prispa și întreaga casă.

Toată lumea o admira. Muncea mult și punea suflet, dară întotdeauna simțea că ceva lipsește. Seara o prindeai mirosind regina-nopții care-și desfăcea petalele doar noaptea și oftând. Numărând fiecare boboc și îngrijindu-se de cei bolnavi. Plimbându-se printre feluritele flori de liliac care miroseau până la zeci de case distanță și transformau întregul sat într-unul de poveste. Chiar dacă era înconjurată de natura iubitoare și gingașă, femeia noastră se simțea singură.

Într-o seară care-a prins-o admirând bolta viței de vie, pe deasupra ei s-a prelins o stea căzătoare. Femeia zâmbi și-și puse o dorință.

- Fie ca într-o zi să deschid ochii și în fața-mi să apară rodul cel adevărat al dragostei mele, zise cu o mână ridicată către cer și sufletul împăcat.

Merse să doarmă cu gândul la steaua căzătoare și visând întreaga boltă cerească. Se trezi devreme ca să înceapă treburile curții. Începu ușor prin udatul plantelor, curățatul buruienilor, culesul legumelor și fructelor și la final admiratul întregii curți în lumina soarelui puternic. Se uită la fiecare petală, fiecare tulpină, fiecare bucățică de pământ. Le iubea pe toate la fel.

Mare îi fu mirarea când, între zecile de plante, zări ceva mișcându-se. Crezu că e o cârtiță sau o rozătoare. Decise să se ridice și să se apropie cu pași mărunți, să nu care cumva să sperie creatura. Tiptil, tiptil, până sub bolta de viță de vie. Mai-mai să scape castronul cu roșii și castraveți abia adunați!

În fața-i nu era altceva decât un pui de om. Un prunc. Cu ochii de culoarea boltei cerești și cu pielea albă ca de lapte. Frumos nevoie mare, gângurea la soare. Vru să se apropie de el, însă micuțul fugi și nu-i mai dădu de urmă. Crezu că totul fusese un vis frumos în miezul zilei.

Începu să plângă, dară munca nu aștepta după ea. Se puse să are pământul din spatele casei și să curețe florile, când auzi din nou gângureli de copil. O fi același? Se grăbi către tufișul de zmeură ca să-l vadă pe micuț înfruptându-se cu fructe și zâmbind cu ochii mari. Greu se abținu să nu îl ia în brațe. Tocmai când se îndreptă spre dânsul, prințul fugi mâncând pământul. Nici urmă de el. Dădu vina pe lipsa somnului. E drept că muncește mult și deseori nu poate dormi, dară să-i joace mintea feste în halul ăsta?

Trecu încă o zi de muncă, dară nu putu să-și scoată din cap pruncul pe care-l găsi în grădină. Se așeză în pat și parcă auzi plânsete. Fugi de îndată să vadă care-i baiul și găsi pruncul urlând din toți rărunchii. Nu știa ce să facă. Dacă îl lua în brațe, fugea. Cum avea să-l vindece? Era oare bolnav?

Până să ia o decizie, cel mic dispăruse din nou.

A doua zi se trezi pornită pe treabă, dară era bântuită de zgomotele pe care le făcuse cel mic cu o zi în urmă. Își dădu șorțul jos, schimbă hainele de casă cu cele de oraș și porni în sat să caute un leac. Merse din ușă în ușă, povesti isprava și căută ajutor. Părea totul în zadar, până intră în casa unei zgripțuroaice.

- Ce te aduce la ușa mea? întrebă zgripțuroiaca cu zâmbetul într-un colț.

- Vreau să ajut un copilaș să doarmă.

- Doară atâta? Pentru atâta lucru mă deranjezi?

- Și aș mai vrea…

- Grăiește odată!

- AȘ MAI VREA SĂ MĂ VADĂ CA PE MAMA LUI!

- Pășește.

Femeia păși și văzu pe pereți fel de fel de ulcioare de sticlă cu obiecte magice, pulberi, prafuri, uleiuri. Zgripțuroaica trase lângă ea o scară din lemn și se urcă până la cel mai înalt raft. Coborî și-i dădu femeii un ulcior cu ulei.

- Fata mamii, uleiul ăsta îl va ajuta să doarmă mai multe ceasuri noaptea. Nu are mireasmă și nu-i va irita pielea.

- Și o să mă vadă ca pe mama lui?

- Încearcă și vei vedea.

Femeia plecă grăbită spre casă. Când ajunse, îl găsi pe micuțul prunc unde-l găsea de obicei, lângă zmeură. Îl prinse de data aceasta
și-l dădu cu ulei din cap până în picioare. Copilul gânguri și râse și-și îmbrățișă... MAMA.

Și fructele crescură, și pruncul deopotrivă. Și avu și ea un prunc pe care-l iubea ca pe ochii din cap. Și trăiră fericiți până la adânci bătrânețe.

A fost odată ca niciodată un soț și o soție cărora “Ăl de Sus” nu le-a binecuvântat viața cu un prunc. Nu că nu au vrut, au vrut din cale afară. Soția vedea pe stradă alte femei plimbându-și odraslele și se gândea în fiecare zi că visul ei cel mare este să fie mamă.

Soțul se frământă zi și noapte ca să rezolve doleanțele partenerei, întrebă în toate colțurile satului, poate-poate auzi cineva de vreun leac, vreo minune, vreun ajutor divin care să îi ajute să aducă nițică lumină în vieților lor.

Într-o zi, în miaza mare, în sat poposi o caravană imensă, cu doi cai zdraveni, conduși de o babă atât de bătrână încât nu i se vedeau ochii de riduri. Norocul face ca această caravană să oprească în fața casei lor. Femeia țâșni din casă și ieși să vadă ce-i cu tărăboiul.

- Avem leacuri băbești, de deochi, de născare, de binecuvântat case, nunți, botezuri, pentru viitorul copil, viitorul mire, viitoarea casă. Avem leacuri băbești, maică, începu baba să țipe din toți rărunchii.

- Aveți vreun leac și pentru noi?, întrebă femeia.

- Am de toate pentru toți. Ce-ți trebe?

- Vreau un copil, aveți vreo poțiune?

- Ah, ai noroc, fetița mea. Întinde mâinile.

Femeia întinse mâinile și baba îi puse în brațe o conopidă.

- Ce e asta?, întrebă mirată femeia.

- Dacă uzi în fiecare zi această conopidă cu dragoste și apă, o să crească un copil în ea.
Dar există și consecințe.

- Consecințe?

- Copilul se va irita de la scutece în fiecare zi.

- Îi pun de bumbac.

- Fără excepție, fetița babei.

Femeia luă conopida, îi dădu babei câți bani ceru și atât caravana, cât și ea își văzură de drum. Femeia plecă fericită în casă, nerăbdătoare să-i arate bărbatului minunea. Intră în casă și puse conopida pe masă, sub privirile mirate ale soțului.

După ce îi explică, acesta fu de acord ca fiecare dintre ei să facă cu schimbul. O zi el o să ude conopida, o zi ea. Și uite așa trecură zilele întruna și conopida creștea văzând cu ochii.

Se pare că se apropia ziua cea mare și asta trezea o sămânță mare de îngrijorare în sufletul femeii.

Au trecut zile întregi și nopți nedormite, dar una dintre zile s-a dovedit a fi cu adevărat specială: dimineața a început cu plânsetele unui copil.

Cei doi erau fericiți nevoie mare de mica lor bucurie. Însă fericirea lor avea să fie de scurtă durată pentru că pruncul începu să se irite de la scutece, cum a prezis baba. Încercară de toate, scutece de bumbac, de in, ba chiar din cânepă sălbatică și nimic. Iritația nu dispărea nicicum.

Într-o zi, caravana babei se întoarse în sat. Femeia o recunoscu imediat și-și trimise bărbatul să facă rost de-un leac. Se gândi că dacă merge chiar ea, baba o va recunoaște și va refuza să-i dea ajutor de orice fel.

Bărbatul fugi numaidecât după caravana babei și-i povesti pățania. Baba îi dădu câteva ingrediente care ar putea să-i aline durerea micuțului, dar nu să o vindece. Le puse în același recipient pe toate și bărbatul lăsă apoi ingredientele pe masa din bucătărie, în soare.

A doua zi, din cauza soarelui, agitației de pe drum sau poate chiar vreunei vrăji de‑ale babei, gălbenelele, tărâțele de grâu și extractul de zinc se amestecară într‑un soi de cremă. Femeia veni atunci cu ideea să ungă copilul cu soluția. Nu știa dacă va funcționa, dar la fel nu a știut nici dacă din conopida uriașă pe care o țineau în casă se va naște un prunc și iată. Lăsă totul în voia sorții și speranței și de data aceasta.

Și avu numai de câștigat.

Cu ajutorul cremei, pruncul nu a mai avut deloc iritații și dormea noaptea liniștit de fiecare dată. Și crescu mare văzând cu ochii.

Și fură toți fericiți până la adânci bătrâneți.