Demult, într-un tărâm magic, trăiau două familii: familia Zânelor și familia Gnomilor. În fiecare zi, copiii din cele două familii se jucau împreună și porneau în aventuri palpitante prin pădurea fermecată. Însă, într-o zi, a izbucnit o mică dispută între ei.

Unul dintre gnomii curioși, pe nume Toto, credea că șamponul pentru adulți ar putea fi folosit și pentru copii. În schimb, o zână zglobie, numită Lila, era ferm convinsă că fiecare ființă magică sau umană are nevoie de îngrijire specială pentru piele. Așa că, pentru a rezolva disputa, s-a hotărât să pornească într-o călătorie.

Se zice că există o Fântână Magică, într-un tărâm tare îndepărtat, care face pielea și părul oricărei creaturi care se scaldă în apa ei frumoase și mătăsoase. Însă exista o regulă magică pe care trebuia să o îndeplinești ca să poți intra în ea.

Lila era încă un copil, zânelor li se dădea darul graiului încă din secunda în care se nășteau. Avea până într-un anișor. În schimb, gnomul era deja adult, chiar puțin înaintat în vârstă. De asta credea că le știe pe toate.

Amândoi erau nerăbdători să ajungă la Fântână, să vadă care e secretul și care dintre ei poate să intre în apă. Firește, de fapt, care dintre ei are dreptate.

Lila și Toto au străbătut pădurea fermecată, trecând pe lângă izvoare cristaline și coline înflorite. Pe drum, au întâlnit creaturi magice care le-au povestit legende despre îngrijirea pielii și secretele plantelelor din pădure. Au aflat despre puterile plantelor cu pH neutru, care protejează pielea delicată a copiilor, și despre ingrediente naturale care hrănesc scalpul adulților. Un indiciu probabil pentru secretul din spatele fântânii.

În cele din urmă, au ajuns în fața unei cascade strălucitoare, care ascundea o fântână magică.

Primul care a intrat a fost Toto, însă apa nu a avut niciun efect asupra lui și l-a aruncat afară imediat. Însă după ce a intrat Lila, secretul a fost complet dezvăluit.

- Mică zână, tocmai ai deslușit taina pielii sănătoase și părului mătăsos. Cunoști motivul?

- Ne-au spus creaturile pădurii. Licorile și șampoanele pentru bebeluși au pH neutru care protejează pielea delicată a copilului. Adulții, în schimb, au un pH diferit de cel al copilului, la nivelul scalpului și de asta trebuie să folosească produse cu un pH acid.

- Iar fântâna este doar apă cu șampon pentru bebeluși și copii.

- Haha, deci Toto e bătrân!

- Nu fi urâcioasă!

Lila și Toto și-au umplut sticlele cu apa din fântână și au hotărât să împărtășească tot ce și-au însușit cu familiile lor.

Se pare că Toto a pierdut disputa, dar a câștigat o prietenie pe viață.

După ce s-au întors în satele lor, Lila și Toto au adunat toți membrii familiilor lor în piață. Lila a explicat cu blândețe despre importanța utilizării produselor potrivite pentru fiecare vârstă, iar Toto a recunoscut că a înțeles greșit și că fiecare copil și adult are nevoi diferite. Au povestit la final pățania cu fântâna. Și toată lumea a râs și s-a distrat de mama focului.

În cele din urmă, familiile Zânelor și Gnomilor au învățat să aprecieze înțelepciunea naturii și să folosească produsele adecvate pentru îngrijirea pielii lor. Nu au mai existat dispute pentru următorii 100 de ani.

Și ambele familii au trăit fericite, în armonie și prietenie, până la adânci bătrânețuri.

A fost odată ca niciodată, pe când făcea plopul pere și răchita micșunele, un moș și-o babă ce trăiau la marginea pădurii. Moșul și baba asta toată viața vrură să aibă și ei un fecior al lor, că tare mult mai iubeau ei copiii. Însă, precum socotelile de-acasă nu se potrivesc tot timpul cu acelea din târg, în zadar se rugară ei ani de zile la toți sfinții, că tot nu se întâmplase.

Dară iată, într-o noapte ca orișicare alta, se făcu că Sfânta Vineri binevoi a se arăta în vis babei:

- Toată viața te-ai rugat, babă, să ai și tu un copil cu moșul tău, să-l iubiți, să vă aducă o cană cu apă la bătrânețe. Și că tot nu v-ați pierdut nădejdea toți anii ăștia, am hotărât să vă binecuvântez. Fugi acuma, babă, și pune în țărâna de lângă prispă câteva boabe de grâu, niște sâmburi de măslină și un ulcior cu lapte. Apoi du-te înapoi la somn, iar în zorii zilei tu și moșul tău veți avea prunc. Dar ia cu seamă! Pruncul ăsta nu va fi ca orișicare. Căci el va avea un buric năzdrăvan, care va vorbi și vă va pune la încercare!

Cum auzi asemenea minunăție, imediat deschise ochii și țuști baba-n prispă! Numaidecât îngropă câteva boabe de grâu și sâmburi de măslină în pământ și lăsă și un ulcior cu lapte de capră lângă ele, apoi o tuli înapoi în pat, după cum îi lăsase Sfânta Vineri vorbă. În zori, îi spuse moșului grozăviile din timpul nopții.

- Apăi mare ți-e grădina și-ntinsă rogojina, Doamne! răspunse moșul. Începi să umbli după măgari verzi pe pereți, bag de seamă! continuă el, deloc încrezător în spusele babei.

Dar nici nu apucă moșul să termine bine de bombănit, că un țipăt tare se auzi dinspre prispă. Într-un coș de nuiele, ce să vezi? Cea mai minunată făptură ce-o văzuseră ei pe fața pământului: un prunc cu părul bălai-auriu și cu ochii de smarald, scâncind dinăuntru!

- Mulțumescu-ți ție, Sfântă Vineri! strigă baba lăcrimând, spre marea mirare a moșului. În sfârșit, un prunc al nostru, care să ne aline bătrânețile!

Dar când se uitară cu mai multă aminte, să vadă și să nu creadă! Nu pruncul era cel ce scâncea, altminteri fătul era tare cuminte și vesel. Din buricul copilului ieșea un ciot, cam de două degete lungime, tare neliniștit și țipând întruna, de se cutremura tot codrul! Mai mult, văzând mirarea moșului și babei, buricul prinse chiar glas și începu să se răstească la cei doi:

- Babo! Moșule! Eu sunt buricul năzdrăvan și de nu-mi faceți pe plac, voi sta pe capul pruncului vostru până la adâncile lui bătrâneți și nu-l voi lăsa să se împlinească și el în viață!

- Tiii, năzbâtie! răspunseră cei doi. Trăirăm s-o vedem și pe asta! Apăi spune, buricule năzdrăvan, că multă vreme ne-am dorit copil, și doar n-o să-l punem în primejdie chiar acum!

- În primul și-n primul rând, să nu-i faceți baie pruncului până ce nu l-oi părăsi eu de bunăvoie! Altfel, ochii i se vor transforma-n smochine și picioarele-n prăjine! Din gură pururea va mieuna, iar din nas va fluiera, pe prunc să-l îmbăiați de veți încerca!

Și uite-așa, buricul năzdrăvan începu să le facă viața amară moșului și babei, dar și pruncului, care altminteri tot ce face un prunc făcea și el: plângea, se agita, uda fășețelul
și-l mânjea – treburi pentru care orice mamă își scaldă copilul în apă ca să-l spele.

Dar de fiece dată când baba voia să-l curețe, răcnea buricul năzdrăvan, că-i va fi vai și-amar feciorului numai dacă vreun strop de apă l-ar atinge. Bociră și moșul și baba toată ziua pentru acest necaz. Dar iată, peste noapte, Sfânta Vineri se arătă iar babei în vis:

- Toată viața te-ai rugat, babă, să ai și tu un copil cu moșul tău, să-l iubiți, iar acum v-ați trezit pe cap cu buricul năzdrăvan ce nu vă dă pace! Ascultă la mine cum să faci, că nu degeaba te-am pus să îngropi grâul și măslinele și să lași laptele-n ulcior. În zorii zilei, mergi și vezi cum au crescut! Apoi din grâu scoate tărâțele, din măsline uleiul, iar din lapte zerul și amestecă-le pe toate-n apă curată. Și fă-i baie așa, oricît ar țipa buricul năzdrăvan, dar fără să cufunzi copilul în cădiță.

A doua zi, zis și făcut. Moșul măcina, iară baba amesteca până ce ieși amestecul ascultat în vis.

- Văleleu, ce-mi faci, babă nebună? Ți-am zis să nu speli copilul până ce plec eu! Ai să vezi acum ce i se va-ntâmpla pruncului, ai să plângi amarnic!

Vai și-amar țipă buricul năzdrăvan ca din gură de șarpe, că nimic nu i se întâmpla copilului. Ba dimpotrivă: nu mai era udat, ci curat. Nu mai scâncea, ci chicotea. Nu se mai încrunta, ci se veselea. Și cu cât mai mult se veselea pruncul, cu atât mai mult tăcea buricul.

Într-un final, văzând buricul năzdrăvan că nu mai are cine să-l asculte, își pierdu cu totul glasul. Iar într-o bună zi, la nu mai mult de o lună depărtare, își luă traista-n spinare și plecă cu totul, în care colț al zării văzu el cu ochii. Și ce s-a întâmplat cu buricul năzdrăvan nu mai știe nimeni a vă spune, că nici n-are importanță. Ce are cu adevărat însemnătate e că pruncul a crescut mare, frumos, deștept și sănătos, cu toate băile pe care i le-au făcut părinții în prima sa lună de viață.

Și-am încălecat pe-un cocean și v-am spus povestea buricului năzdrăvan.

A fost odată ca niciodată o femeie harnică, iubitoare de natură, muncă și alte îndeletniciri asemănătoare.

Cât era ziulica de lungă, îngrijea roșiile din grădină, cireșele din curte, zmeura din spatele casei, curăța plantele de buruieni și dădea cu mătura peste nisipul ce se așternea pe prispă la final de zi.

Grădina ei era falnică, frumoasă și roditoare, semn că treaba pe care o făcea îi prindea bine nu numai ei, ci și naturii din ogradă. Într-unele dimineți când obișnuia să ude florile, cânta cu păsările felurite cântece închinate grădinii și roadelor sale. Carevasăzică le iubea ca pe ochii din cap. Veneau oameni de pretutindeni să îi admire grădina, plantele cu frunze mari și strălucitoare, fructele fără de gângănii și cu gust delicios, florile care îi împodobeau toate colțurile curții, mireasma mușcatelor care-i învăluia prispa și întreaga casă.

Toată lumea o admira. Muncea mult și punea suflet, dară întotdeauna simțea că ceva lipsește. Seara o prindeai mirosind regina-nopții care-și desfăcea petalele doar noaptea și oftând. Numărând fiecare boboc și îngrijindu-se de cei bolnavi. Plimbându-se printre feluritele flori de liliac care miroseau până la zeci de case distanță și transformau întregul sat într-unul de poveste. Chiar dacă era înconjurată de natura iubitoare și gingașă, femeia noastră se simțea singură.

Într-o seară care-a prins-o admirând bolta viței de vie, pe deasupra ei s-a prelins o stea căzătoare. Femeia zâmbi și-și puse o dorință.

- Fie ca într-o zi să deschid ochii și în fața-mi să apară rodul cel adevărat al dragostei mele, zise cu o mână ridicată către cer și sufletul împăcat.

Merse să doarmă cu gândul la steaua căzătoare și visând întreaga boltă cerească. Se trezi devreme ca să înceapă treburile curții. Începu ușor prin udatul plantelor, curățatul buruienilor, culesul legumelor și fructelor și la final admiratul întregii curți în lumina soarelui puternic. Se uită la fiecare petală, fiecare tulpină, fiecare bucățică de pământ. Le iubea pe toate la fel.

Mare îi fu mirarea când, între zecile de plante, zări ceva mișcându-se. Crezu că e o cârtiță sau o rozătoare. Decise să se ridice și să se apropie cu pași mărunți, să nu care cumva să sperie creatura. Tiptil, tiptil, până sub bolta de viță de vie. Mai-mai să scape castronul cu roșii și castraveți abia adunați!

În fața-i nu era altceva decât un pui de om. Un prunc. Cu ochii de culoarea boltei cerești și cu pielea albă ca de lapte. Frumos nevoie mare, gângurea la soare. Vru să se apropie de el, însă micuțul fugi și nu-i mai dădu de urmă. Crezu că totul fusese un vis frumos în miezul zilei.

Începu să plângă, dară munca nu aștepta după ea. Se puse să are pământul din spatele casei și să curețe florile, când auzi din nou gângureli de copil. O fi același? Se grăbi către tufișul de zmeură ca să-l vadă pe micuț înfruptându-se cu fructe și zâmbind cu ochii mari. Greu se abținu să nu îl ia în brațe. Tocmai când se îndreptă spre dânsul, prințul fugi mâncând pământul. Nici urmă de el. Dădu vina pe lipsa somnului. E drept că muncește mult și deseori nu poate dormi, dară să-i joace mintea feste în halul ăsta?

Trecu încă o zi de muncă, dară nu putu să-și scoată din cap pruncul pe care-l găsi în grădină. Se așeză în pat și parcă auzi plânsete. Fugi de îndată să vadă care-i baiul și găsi pruncul urlând din toți rărunchii. Nu știa ce să facă. Dacă îl lua în brațe, fugea. Cum avea să-l vindece? Era oare bolnav?

Până să ia o decizie, cel mic dispăruse din nou.

A doua zi se trezi pornită pe treabă, dară era bântuită de zgomotele pe care le făcuse cel mic cu o zi în urmă. Își dădu șorțul jos, schimbă hainele de casă cu cele de oraș și porni în sat să caute un leac. Merse din ușă în ușă, povesti isprava și căută ajutor. Părea totul în zadar, până intră în casa unei zgripțuroaice.

- Ce te aduce la ușa mea? întrebă zgripțuroiaca cu zâmbetul într-un colț.

- Vreau să ajut un copilaș să doarmă.

- Doară atâta? Pentru atâta lucru mă deranjezi?

- Și aș mai vrea…

- Grăiește odată!

- AȘ MAI VREA SĂ MĂ VADĂ CA PE MAMA LUI!

- Pășește.

Femeia păși și văzu pe pereți fel de fel de ulcioare de sticlă cu obiecte magice, pulberi, prafuri, uleiuri. Zgripțuroaica trase lângă ea o scară din lemn și se urcă până la cel mai înalt raft. Coborî și-i dădu femeii un ulcior cu ulei.

- Fata mamii, uleiul ăsta îl va ajuta să doarmă mai multe ceasuri noaptea. Nu are mireasmă și nu-i va irita pielea.

- Și o să mă vadă ca pe mama lui?

- Încearcă și vei vedea.

Femeia plecă grăbită spre casă. Când ajunse, îl găsi pe micuțul prunc unde-l găsea de obicei, lângă zmeură. Îl prinse de data aceasta
și-l dădu cu ulei din cap până în picioare. Copilul gânguri și râse și-și îmbrățișă... MAMA.

Și fructele crescură, și pruncul deopotrivă. Și avu și ea un prunc pe care-l iubea ca pe ochii din cap. Și trăiră fericiți până la adânci bătrânețe.

A fost odată ca niciodată un soț și o soție cărora “Ăl de Sus” nu le-a binecuvântat viața cu un prunc. Nu că nu au vrut, au vrut din cale afară. Soția vedea pe stradă alte femei plimbându-și odraslele și se gândea în fiecare zi că visul ei cel mare este să fie mamă.

Soțul se frământă zi și noapte ca să rezolve doleanțele partenerei, întrebă în toate colțurile satului, poate-poate auzi cineva de vreun leac, vreo minune, vreun ajutor divin care să îi ajute să aducă nițică lumină în vieților lor.

Într-o zi, în miaza mare, în sat poposi o caravană imensă, cu doi cai zdraveni, conduși de o babă atât de bătrână încât nu i se vedeau ochii de riduri. Norocul face ca această caravană să oprească în fața casei lor. Femeia țâșni din casă și ieși să vadă ce-i cu tărăboiul.

- Avem leacuri băbești, de deochi, de născare, de binecuvântat case, nunți, botezuri, pentru viitorul copil, viitorul mire, viitoarea casă. Avem leacuri băbești, maică, începu baba să țipe din toți rărunchii.

- Aveți vreun leac și pentru noi?, întrebă femeia.

- Am de toate pentru toți. Ce-ți trebe?

- Vreau un copil, aveți vreo poțiune?

- Ah, ai noroc, fetița mea. Întinde mâinile.

Femeia întinse mâinile și baba îi puse în brațe o conopidă.

- Ce e asta?, întrebă mirată femeia.

- Dacă uzi în fiecare zi această conopidă cu dragoste și apă, o să crească un copil în ea.
Dar există și consecințe.

- Consecințe?

- Copilul se va irita de la scutece în fiecare zi.

- Îi pun de bumbac.

- Fără excepție, fetița babei.

Femeia luă conopida, îi dădu babei câți bani ceru și atât caravana, cât și ea își văzură de drum. Femeia plecă fericită în casă, nerăbdătoare să-i arate bărbatului minunea. Intră în casă și puse conopida pe masă, sub privirile mirate ale soțului.

După ce îi explică, acesta fu de acord ca fiecare dintre ei să facă cu schimbul. O zi el o să ude conopida, o zi ea. Și uite așa trecură zilele întruna și conopida creștea văzând cu ochii.

Se pare că se apropia ziua cea mare și asta trezea o sămânță mare de îngrijorare în sufletul femeii.

Au trecut zile întregi și nopți nedormite, dar una dintre zile s-a dovedit a fi cu adevărat specială: dimineața a început cu plânsetele unui copil.

Cei doi erau fericiți nevoie mare de mica lor bucurie. Însă fericirea lor avea să fie de scurtă durată pentru că pruncul începu să se irite de la scutece, cum a prezis baba. Încercară de toate, scutece de bumbac, de in, ba chiar din cânepă sălbatică și nimic. Iritația nu dispărea nicicum.

Într-o zi, caravana babei se întoarse în sat. Femeia o recunoscu imediat și-și trimise bărbatul să facă rost de-un leac. Se gândi că dacă merge chiar ea, baba o va recunoaște și va refuza să-i dea ajutor de orice fel.

Bărbatul fugi numaidecât după caravana babei și-i povesti pățania. Baba îi dădu câteva ingrediente care ar putea să-i aline durerea micuțului, dar nu să o vindece. Le puse în același recipient pe toate și bărbatul lăsă apoi ingredientele pe masa din bucătărie, în soare.

A doua zi, din cauza soarelui, agitației de pe drum sau poate chiar vreunei vrăji de‑ale babei, gălbenelele, tărâțele de grâu și extractul de zinc se amestecară într‑un soi de cremă. Femeia veni atunci cu ideea să ungă copilul cu soluția. Nu știa dacă va funcționa, dar la fel nu a știut nici dacă din conopida uriașă pe care o țineau în casă se va naște un prunc și iată. Lăsă totul în voia sorții și speranței și de data aceasta.

Și avu numai de câștigat.

Cu ajutorul cremei, pruncul nu a mai avut deloc iritații și dormea noaptea liniștit de fiecare dată. Și crescu mare văzând cu ochii.

Și fură toți fericiți până la adânci bătrâneți.

A fost odată ca niciodată o împărăteasă ce domnea peste nouă mări și nouă țări, despre care umbla vorba că le știe pe toate. Acuma, la cât de întinsă era împărăția, vorbele umblau din gură-n gură-n și din târg în târg, că oamenii vorbeau pe multe limbi și mai aveau și obiceiuri diferite. Și uite-așa se face că înțelepciunea împărătesei se trăgea din toate vorbele adunate din popor, tot culese de iscoadele și trimișii săi, de prin orașe și sate.

Ei, și împărăteasa asta avea o fiică mândră ca o crăiasă. Care, deși nu avea mai mult de două primăveri, toată lumea știa de frumusețea ei, sclipitoare ca soarele de pe cer. Lesne de înțeles că împărăteasa ținea la ea ca la ochii din cap și pusese doar cele mai iscusite doici din toate zările s-o aibă în grijă – bineînțeles, numai după îndrumările ei, că doar se știa cât de înțeleaptă era. Atât de mare era grija care i se purta prințesei că fata nu era spălată decât cu apă – și numai pe corp, ferească cerul să-i spele careva părul din căpșor, cu bucle aurii ca grânele de sub soare! Numai apă dintre cele mai pure, fără nicio poțiune, fără nicio plantă care să-i atingă trupșorul gingaș.

Dar într-o bună dimineață, se făcu că împărăteasa veni în camera copilei s-o mângâie după somn, după cum îi era obiceiul. Însă de astă dată, nu mică-i fu mirarea văzând-o într-o priveliște cumplită: cu minunatul ei păr auriu dintr‑odată ud – și înfășurat în prosopul ei de catifea. Fetița mirosea și într-un fel ciudat, aproape ca un câmp dintr-acelea bătute toată vara de soare. Iar lângă pătuțul ei, o doică nemaivăzută până atunci îmbrăca prințesa pentru o nouă zi! Împărăteasa simți c-o ia leșinul, iar apoi se făcu roșie de furie:

- Cine ești tu??? Ce faci aici?, o luă împărăteasa la rost pe servitoare. Încerci să-i faci de petrecanie fiicei mele, moștenitoare a jumătate de împărăție?

- Măria ta, răspunse dădaca, o iubesc pe prințesă ca pe propria mea fiică și nu aș cuteza nicicum s-o pun în primejdie. Eu sunt o femeie simplă, de la țară, unde orice îngrijim facem cu dragoste, de la grânele de pe câmp până la propriii noștri copii. Eu nu-s venită demult la curtea dumitale, dar am sosit cu cel mai de preț dar al meu: o licoare din apă și tărâțe, cu care am scăldat-o pe prințesă pe trup și pe păr, așa cum facem și noi pruncilor noștri din sat.

- Cum???, tună împărăteasa. Îndrăznești a folosi vrăjitoriile tale pe fata mea, cea mai mândră prințesă din toată lumea? Te voi izgoni în cel mai îndepărtat colț al împărăției!

Spășită, femeia plecă. Iar împărăteasa porunci celor mai credinicioși străjeri ai săi să aibă grijă s-o trimită în cel mai îndepărtat tărâm, ca biata dădacă să nu se mai întoarcă niciodată.

Dar iată, nu peste multă vreme, mare nenorocire se abătu asupra împărăției.

Un zmeu dintr-aceia cu șapte capete, ce dorm în cea mai străfundă și mai întunecată grotă, se trezi după veacuri întregi de somn cu mare poftă de mâncare. Și având această foame grozavă, se năpusti asupra castelului, pricinuind numai foc și pară în jur.

Mulți viteji din toată împărăția încercară să-i vină de hac, dar fură cu toții puși pe fugă.

Nici măcar împărăteasa, în toată înțelepciunea ei, nu putea desluși cum să alunge lighioana din cetate.

Dar dând târcoale castelului în zbor, privirea zmeului fu atrasă de fereastra de la camera prințesei. Iar privind înăuntru, ce văzu el?

Buclele aurii ale copilei sclipind în soare, orbind creatura obișnuită cu bezna peșterii sale! Mirosul curat al pielii ei, îngrozind hidoasa fiară. Orbit, zmeul de îndată făcu cale întoarsă până în cea mai adâncă gaură a peșterii din care venise. Împărăteasa pe loc se minună și-n acea clipă băgă și ea de seamă cât de fină, curată și îngrijită era dintr-odată pielea copilei, față de înainte. Cât de lucioase și sănătoase erau acum buclele prințesei! Nemijlocit, dădu poruncă să fie găsită dădaca pe care chiar ea o trimisese la mare depărtare.

Dar în cel mai îndepărtat colț al împărăției cu greu mai găsești pe cineva! Noroc că, așa cum se tot întâmplă, vorbele umblau din gură-n gură și din târg în târg. Și-n fiece oraș și sat al tărâmului, pielea copiilor devenea tot mai sănătoasă, iar părul tot mai fin. Și uite-așa se făcu că iscoadele și trimișii împărătesei dădură într-un sfârșit de urma dădacei alungate de dânsa. Iar împărăteasa o primi acum cu mare alai pe femeie, făcând-o sfetnica sa cea dintâi.

- Bag de seamă că ești femeie înțeleaptă! spuse împărăteasa. Dar care este, rogu-te, taina licorii tale, care mi-a făcut prințesa și mai mândră decât era înainte?

- Ia, Măria ta, nu-i mare taină! Apăi la mine-n sat și-n vale am îngrijit mulți copii. Și apa chioară, simplă, nu-i de ajuns pentru sănătatea lor, că-i prea dură pentru gingășia pielii – până și pentru părul lor tânăr! Licoarea mea nu-i altceva decât una în care am măcinat pulbere fină-fină de tărâțe, dintr-acelea sărutate de soare, și fără săpun. Toate acestea înmoaie pielea și părul până le fac dulci ca cea mai fină catifea!

Auzind acestea, împărăteasa dădu poruncă în toată împărăția ca fiecare copil să fie spălat cu licoarea femeii. Apoi au dat mare ospăț, iar în anii ce-au urmat, fiecare prunc a crescut mare și sănătos, puternic, cu pielea fină ca mătasea și cu părul lucios ca razele soarelui de pe cer.