Demult, într-un tărâm magic, trăiau două familii: familia Zânelor și familia Gnomilor. În fiecare zi, copiii din cele două familii se jucau împreună și porneau în aventuri palpitante prin pădurea fermecată. Însă, într-o zi, a izbucnit o mică dispută între ei.

Unul dintre gnomii curioși, pe nume Toto, credea că șamponul pentru adulți ar putea fi folosit și pentru copii. În schimb, o zână zglobie, numită Lila, era ferm convinsă că fiecare ființă magică sau umană are nevoie de îngrijire specială pentru piele. Așa că, pentru a rezolva disputa, s-a hotărât să pornească într-o călătorie.

Se zice că există o Fântână Magică, într-un tărâm tare îndepărtat, care face pielea și părul oricărei creaturi care se scaldă în apa ei frumoase și mătăsoase. Însă exista o regulă magică pe care trebuia să o îndeplinești ca să poți intra în ea.

Lila era încă un copil, zânelor li se dădea darul graiului încă din secunda în care se nășteau. Avea până într-un anișor. În schimb, gnomul era deja adult, chiar puțin înaintat în vârstă. De asta credea că le știe pe toate.

Amândoi erau nerăbdători să ajungă la Fântână, să vadă care e secretul și care dintre ei poate să intre în apă. Firește, de fapt, care dintre ei are dreptate.

Lila și Toto au străbătut pădurea fermecată, trecând pe lângă izvoare cristaline și coline înflorite. Pe drum, au întâlnit creaturi magice care le-au povestit legende despre îngrijirea pielii și secretele plantelelor din pădure. Au aflat despre puterile plantelor cu pH neutru, care protejează pielea delicată a copiilor, și despre ingrediente naturale care hrănesc scalpul adulților. Un indiciu probabil pentru secretul din spatele fântânii.

În cele din urmă, au ajuns în fața unei cascade strălucitoare, care ascundea o fântână magică.

Primul care a intrat a fost Toto, însă apa nu a avut niciun efect asupra lui și l-a aruncat afară imediat. Însă după ce a intrat Lila, secretul a fost complet dezvăluit.

- Mică zână, tocmai ai deslușit taina pielii sănătoase și părului mătăsos. Cunoști motivul?

- Ne-au spus creaturile pădurii. Licorile și șampoanele pentru bebeluși au pH neutru care protejează pielea delicată a copilului. Adulții, în schimb, au un pH diferit de cel al copilului, la nivelul scalpului și de asta trebuie să folosească produse cu un pH acid.

- Iar fântâna este doar apă cu șampon pentru bebeluși și copii.

- Haha, deci Toto e bătrân!

- Nu fi urâcioasă!

Lila și Toto și-au umplut sticlele cu apa din fântână și au hotărât să împărtășească tot ce și-au însușit cu familiile lor.

Se pare că Toto a pierdut disputa, dar a câștigat o prietenie pe viață.

După ce s-au întors în satele lor, Lila și Toto au adunat toți membrii familiilor lor în piață. Lila a explicat cu blândețe despre importanța utilizării produselor potrivite pentru fiecare vârstă, iar Toto a recunoscut că a înțeles greșit și că fiecare copil și adult are nevoi diferite. Au povestit la final pățania cu fântâna. Și toată lumea a râs și s-a distrat de mama focului.

În cele din urmă, familiile Zânelor și Gnomilor au învățat să aprecieze înțelepciunea naturii și să folosească produsele adecvate pentru îngrijirea pielii lor. Nu au mai existat dispute pentru următorii 100 de ani.

Și ambele familii au trăit fericite, în armonie și prietenie, până la adânci bătrânețuri.

Cică odată, demult, la curtea unei împărății se născu un prinț mândru ca soarele de pe cer și ca luna dintre stele.

Mare fu bucuria în toată țara când acest lucru se întâmplă, că era singurul copil al împăratului și împărătesei – și urma să moștenească tronul într-o zi, când tătâne-său n-a mai fi.

Că tot vorbeam de taică-său, el domnea peste un tărâm ce se întindea de la albul munților până la albastrul mării. Era un tărâm bogat, în care pomii făceau ditamai poamele, pământul coșcogeamitea zarzavaturile, iar animalele laptele cel mai dulce, numai-numai să te ospătezi în voie din toate. Și chiar asta făcea și împăratul, că nu degeaba îl chema Haplea-Împărat. Căci avea o poftă de mâncare grozavă: când se pornea la bucate, apăi doar când adormea se mai oprea.

Lesne de înțeles că nici Haplișor-Prințișor, căci așa îl botezase împăratul, nu urma să sară departe de trunchi. Sau măcar așa hotărâse tătâne-său, căci a fi împărat nu-i de glumă și trebuie să începi a te ospăta din fragedă pruncie ca să reziști când ai să cârmuiești popoare, mări și țări.

Doar că, așa cum era obiceiul locului, după naștere veniră niște ursitoare să-i citească norocul prințului. Toate îi hărăziră înțelepciune, frumusețe, bogăție, numai una dintre ele veni cu o povață:

- Mărite împărat, zise ea, acest prinț nu-i ca orișicare prunc. El s-a născut cu un semn în frunte, ce numai eu pot a-l vedea. Și acest semn arată că, odată ce va începe să mănânce bucate solide, tari, atunci nu se va mai opri niciodată. Căci va avea o poftă de mâncare nemaivăzută, pe care, dacă n-o va ține Măria ta în frâu, atunci ne va duce pe toți la pierzanie!

- Vrăjitorii! Misticisme! răspunse Haplea-Împărat. Apăi normal că are poftă de mâncare, că doar din taică-său se trage! Când va începe să muște din bucatele tari, atunci să mănânce ce vrea el! Că așa zic eu că-i bine și n-am să-i refuz nici un hatâr!

Ei, și trecu o lună, trecură două, trecură mai multe și lui Haplișor-Prințișor începură să-i dea dinții. Taică-său chiuia de bucurie, că putea să-i dea de toate să mănânce. Azi un griș, mâine un terci, poimâine o tocană, iar prințul creștea și se îngrășa într-o zi cât alții în patrusprezece! Abia ce făcea primii pași, că feciorul deja înghițea tăvile de sarmale dintr-o înghițitură și înfuleca torturile fără măcar să mestece. Primul cuvânt rostit de prinț fu „proțap”. Haplea-Împărat dădea două ospețe în fiece seară: unul pentru curte, celălalt doar pentru fiu-său.

Dar odată ce Haplișor-Prințișor creștea, și pofta îi sporea. Chiftelele, fazanii și turtele dulci nu-i mai ajungeau. De pe la șase luni, începu să mănânce tufișuri întregi de căpșuni, stejari cu tot cu rădăcină, ouă cu tot cu găini. Haplea-Împărat era mândru, însă sfetnicii săi începură să-l prevină că împărăția sărăcește pe zi ce trece. Țăranii nu mai au daruri să dea la curte, ogoarele nu mai au grâne, pomii nu mai cresc, vițeilor le e și teamă să se mai nască. Împăratul nici nu vru să audă, iar Haplișor-Prințișor nu se mai potolea din mâncat. Mânca munții din care se scotea aur. Sorbea mările cu tot cu corăbiile de pe ele. Numai luna și soarele de pe cer încă erau în pază bună, fiindcă feciorul nu putea ajunge la ele.

Până ce, într-o dimineață, împăratul vru să-și îmbrace veșmintele. Dar când să-și pună coroana pe cap, ia-o de unde nu-i! Când căută sceptrul, ioc! Când scotoci după mantie, ba bine că nu-i! Și abia atunci, palid la față, împăratul băgă de seamă cuvintele ursitoarei de la citirea norocului. Și neîntârziat dădu poruncă să fie găsită femeia, ca să dreagă toate nevrutele ce duceau împărăția la sapă de lemn.

Și după ce căutară slujitorii săi în lung și-n lat, o găsiră în sfârșit pe femeie. Ursitoarea, care știa că nu e timp de risipit, se puse pe treabă și bătu la camera prințului.  Înăuntru, un copilaș de nu mai mult de șapte-opt luni, mai mare și-n lung și-n lat decât era normal pentru cineva de vârsta sa, cu pofta mâncării de neoprit. Când o văzu pe ursitoare, începu numaidecât să saliveze.

Dar femeia, știind ce trebuie să facă, scoase din traistă un ulcior plin cu bucăți de grâne, mere și banane, peste care turnă lapte fierbinte. Prințișorul îl dădu pe gât dintr-o înghițitură, așa cum era de așteptat. Dar apoi, minune! Mai ceru un ulcior și, pe măsură ce ronțăia, se și micșora la loc, până la înălțimea și greutatea sănătoase pentru un țânc de vârsta lui. Și privind pe fereastră, dintr-odată nu mai voi să înfulece tot ce vedea în cale. Ba parcă și zâmbetul îi reveni pe față și cheful de joacă i se întoarse!

- Ei, dar așa ceva nu mi-au dat ochii să văd până acum! se minună împăratul către ursitoare. Ce vrăjitorie făcut-ai acolo, ursitoareo?

- Nu-i vrăjitorie, Măria ta. Fructul ajută copilul să crească sănătos, să aibă sânge zdravăn, grâna să crească mare, iar laptele să-i facă oasele tari. Dacă mănânci orice-ți văd ochii, mai ales în pruncie, îți văduvești trupul de tot ce-i sănătos din bucate. Și fiindcă ce mănânci nu-i sănătos, stomacul tot îți cere mai mult, că nu-l vei fi săturat cum are el nevoie de fapt.

Împăratul se minună de înțelepciunea și iscusința ursitoarei și-o făcu mare logofăt în toată împărăția. Și dădu poruncă și pentru ceilalți părinți din țară să aibă grijă ce le dau odraslelor să mănânce, pentru a crește toți copiii mari și sănătoși.

Cât despre Haplea-Împărat, el își meșteșugi o coroană nouă numai din fructe și grâne, Haplișor-Prințișor începu să răspândească nevoia de mișcare prin școlile țării, iar toată împărăția dăinui fericită până la adânci bătrâneți.

A fost odată ca niciodată un împărat care avea un fecior cu pielea albă ca de lapte. Povestea spune că pielea lui părea de porțelan mulțumită laptelui de vacă de la cele mai falnice vaci din împărăție, cu care fusese hrănit încă de la o vârstă fragedă.

Veneau oameni din toată împărăția și de prin împrejurimi ca să îi admire pielea albă și părul de aur.

Împăratul mândru nevoie mare ținea ospățuri în cinstea feciorului, care se lăsau cu petrecere până în zorile zilei. Toate împărățiile de prin împrejurimi auzeau de aceste ospățuri și de lungimea buclelor blonde și de strălucirea chipului de porțelan. Toată lumea voia să fie martoră existenței unei asemenea ființe angelice. Însă unii aveau alte planuri...

Într-o zi, la ușa împăratului, în miezul zilei, o vrăjitoare îmbrăcată într-o rochie neagră îi călcă pragul împărăției.

- Îndrăznești să calci în împărăție fără voia mea?

- Măria ta, poposesc înaintea-ți pentru a-ți cere ajutorul.

- Piei de aici, zgripțuroaico! Cum îndrăznești?

- Umblă vorba prin sat că împărația ta e cea cu feciorul cu pielea de porțelan și părul de aur.

- Carevasăzică sătenii au început să vorbească. Și dacă așa ar fi, ce-i cu asta?

- Ajută-mă și vei fi răsplătit pe măsură. O singură șuviță de păr îmi va fi de folos pentru poțiuni.

- Piei de aici, zgripțuroaico! Nu-ți dau nici măcar un fir, d-apoi o șuviță!

- Atunci fie ca fecioru-ți să nu mai poată bea nici măcar un strop de lapte de vacă.

Să se șteargă de pe fața pământului orice poftă de lapte de vacă, rosti vrăjitoarea și înfipse bățul în mijlocul camerei. Unde zace bățul să dispară ospățul!

Unde pică bâta, să nu mai bea lapte fata! Cum am poruncit, așa să rămână timp de zece ani, până am să mă duc pe lumea cealaltă, zise vrăjitoarea.

Și vrăjitoarea se dădu de trei ori peste cap și se transformă într-o pasăre care zbură spre largul cerului.

Împăratul decise să dea sfară în țară să cheme toți cunoscătorii în ale îngrijirii pruncilor și toate vrăjitoarele și toți zmeii din toate împrejurimile ca să dezlege blestemul.

Însă blestemul lovi întreagă împărăție, nu doar feciorul.  Niciun copil cu vârsta până într-un an nu mai voia să bea lapte proaspăt, nici în ruptul capului. Întreaga împărăție era în pericol. Cu ce aveau să-și mai hrănească mamele pruncii? Cum o să aibă viitoarele mame copii cu pielea la fel de frumoasă și albă?

Cu împărația și pruncul în pericol, împăratul nu știa ce să mai facă, cum s-o mai scoată la capăt. Sfetnicul său de încredere îi spuse că a venit un cunoscător într-ale doicimii din lumea vastă, îndepărtată tare de împărăția sa.

- Să pășească, porunci împăratul.

- Măria ta, sunt doar un umil cioban, venit de peste mări și țări, obosit de drum, dar dornic să împart din cele cunoscute.

- Grăiește.

- În tărâmul nostru, pruncii nu au voie să bea lapte de vacă până la vârsta de un an.

Împăratul se uită mirat, cu o urmă de curiozitate.

- Dară cel mic bău lapte de vacă și crescu fără probleme, cu piele albă ca laptele și păr născut din soare.

- Nu mulțumită laptelui de vacă proaspăt, Măria ta.

- Ce vrei să zici? Că laptele de vacă nu face bine copiilor până într-un an?

- Firește. Am auzit de blestemul dumitale și am fugit cât am putut de repede. Noi am făurit o ambrozie deosebită, făcută din lapte bătut, ovăz, mere sănătoase, pere arătoase și cu vanilie. Pruncii noștri arată la fel de falnici ca al dumitale. Cât ați ținut laptele în ulcioare?

- Servitoarele îl pun în bucătărie și îl uită cu lunile. Carevasăzică s-a prefăcut în lapte bătut.

- Într-adevăr. Pruncul a savurat lapte bătut, nu proaspăt, de asta pielea și părul.

Cum află împăratul, dădu sfară în țară ca toate ogrăzile să-și țină laptele în ulcioare pentru perioade îndelungate și să adauge fructe coapte și tărâțele ale mai bune, cu care se mândrește pământul. De atunci încolo, toți pruncii din întreaga împărăție au avut pielea frumoasă și albă ca spuma laptelui.

Blestemul vrăjitoarei nu mai avea nicio putere asupra nimănui din întreaga împărăție. Și cu toții, în frunte cu feciorul împăratului, crescură în fiecare an cât alții în zece și se bucurară de natură și de tot ce avea să le ofere viața în felurite feluri.

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea dumneavoastră așa.

A fost odată ca niciodată, pe când făcea plopul pere și răchita micșunele, un moș și-o babă ce trăiau la marginea pădurii. Moșul și baba asta toată viața vrură să aibă și ei un fecior al lor, că tare mult mai iubeau ei copiii. Însă, precum socotelile de-acasă nu se potrivesc tot timpul cu acelea din târg, în zadar se rugară ei ani de zile la toți sfinții, că tot nu se întâmplase.

Dară iată, într-o noapte ca orișicare alta, se făcu că Sfânta Vineri binevoi a se arăta în vis babei:

- Toată viața te-ai rugat, babă, să ai și tu un copil cu moșul tău, să-l iubiți, să vă aducă o cană cu apă la bătrânețe. Și că tot nu v-ați pierdut nădejdea toți anii ăștia, am hotărât să vă binecuvântez. Fugi acuma, babă, și pune în țărâna de lângă prispă câteva boabe de grâu, niște sâmburi de măslină și un ulcior cu lapte. Apoi du-te înapoi la somn, iar în zorii zilei tu și moșul tău veți avea prunc. Dar ia cu seamă! Pruncul ăsta nu va fi ca orișicare. Căci el va avea un buric năzdrăvan, care va vorbi și vă va pune la încercare!

Cum auzi asemenea minunăție, imediat deschise ochii și țuști baba-n prispă! Numaidecât îngropă câteva boabe de grâu și sâmburi de măslină în pământ și lăsă și un ulcior cu lapte de capră lângă ele, apoi o tuli înapoi în pat, după cum îi lăsase Sfânta Vineri vorbă. În zori, îi spuse moșului grozăviile din timpul nopții.

- Apăi mare ți-e grădina și-ntinsă rogojina, Doamne! răspunse moșul. Începi să umbli după măgari verzi pe pereți, bag de seamă! continuă el, deloc încrezător în spusele babei.

Dar nici nu apucă moșul să termine bine de bombănit, că un țipăt tare se auzi dinspre prispă. Într-un coș de nuiele, ce să vezi? Cea mai minunată făptură ce-o văzuseră ei pe fața pământului: un prunc cu părul bălai-auriu și cu ochii de smarald, scâncind dinăuntru!

- Mulțumescu-ți ție, Sfântă Vineri! strigă baba lăcrimând, spre marea mirare a moșului. În sfârșit, un prunc al nostru, care să ne aline bătrânețile!

Dar când se uitară cu mai multă aminte, să vadă și să nu creadă! Nu pruncul era cel ce scâncea, altminteri fătul era tare cuminte și vesel. Din buricul copilului ieșea un ciot, cam de două degete lungime, tare neliniștit și țipând întruna, de se cutremura tot codrul! Mai mult, văzând mirarea moșului și babei, buricul prinse chiar glas și începu să se răstească la cei doi:

- Babo! Moșule! Eu sunt buricul năzdrăvan și de nu-mi faceți pe plac, voi sta pe capul pruncului vostru până la adâncile lui bătrâneți și nu-l voi lăsa să se împlinească și el în viață!

- Tiii, năzbâtie! răspunseră cei doi. Trăirăm s-o vedem și pe asta! Apăi spune, buricule năzdrăvan, că multă vreme ne-am dorit copil, și doar n-o să-l punem în primejdie chiar acum!

- În primul și-n primul rând, să nu-i faceți baie pruncului până ce nu l-oi părăsi eu de bunăvoie! Altfel, ochii i se vor transforma-n smochine și picioarele-n prăjine! Din gură pururea va mieuna, iar din nas va fluiera, pe prunc să-l îmbăiați de veți încerca!

Și uite-așa, buricul năzdrăvan începu să le facă viața amară moșului și babei, dar și pruncului, care altminteri tot ce face un prunc făcea și el: plângea, se agita, uda fășețelul
și-l mânjea – treburi pentru care orice mamă își scaldă copilul în apă ca să-l spele.

Dar de fiece dată când baba voia să-l curețe, răcnea buricul năzdrăvan, că-i va fi vai și-amar feciorului numai dacă vreun strop de apă l-ar atinge. Bociră și moșul și baba toată ziua pentru acest necaz. Dar iată, peste noapte, Sfânta Vineri se arătă iar babei în vis:

- Toată viața te-ai rugat, babă, să ai și tu un copil cu moșul tău, să-l iubiți, iar acum v-ați trezit pe cap cu buricul năzdrăvan ce nu vă dă pace! Ascultă la mine cum să faci, că nu degeaba te-am pus să îngropi grâul și măslinele și să lași laptele-n ulcior. În zorii zilei, mergi și vezi cum au crescut! Apoi din grâu scoate tărâțele, din măsline uleiul, iar din lapte zerul și amestecă-le pe toate-n apă curată. Și fă-i baie așa, oricît ar țipa buricul năzdrăvan, dar fără să cufunzi copilul în cădiță.

A doua zi, zis și făcut. Moșul măcina, iară baba amesteca până ce ieși amestecul ascultat în vis.

- Văleleu, ce-mi faci, babă nebună? Ți-am zis să nu speli copilul până ce plec eu! Ai să vezi acum ce i se va-ntâmpla pruncului, ai să plângi amarnic!

Vai și-amar țipă buricul năzdrăvan ca din gură de șarpe, că nimic nu i se întâmpla copilului. Ba dimpotrivă: nu mai era udat, ci curat. Nu mai scâncea, ci chicotea. Nu se mai încrunta, ci se veselea. Și cu cât mai mult se veselea pruncul, cu atât mai mult tăcea buricul.

Într-un final, văzând buricul năzdrăvan că nu mai are cine să-l asculte, își pierdu cu totul glasul. Iar într-o bună zi, la nu mai mult de o lună depărtare, își luă traista-n spinare și plecă cu totul, în care colț al zării văzu el cu ochii. Și ce s-a întâmplat cu buricul năzdrăvan nu mai știe nimeni a vă spune, că nici n-are importanță. Ce are cu adevărat însemnătate e că pruncul a crescut mare, frumos, deștept și sănătos, cu toate băile pe care i le-au făcut părinții în prima sa lună de viață.

Și-am încălecat pe-un cocean și v-am spus povestea buricului năzdrăvan.

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar mai povesti, pe când se băteau urșii cu cozile și se scria cu musca pe perete... a fost odată o capră. Iar capra asta trăia într-o căsuță la marginea unui câmp de gălbenele și avea trei ieduți, pe care-i iubea ca pe ochii din cap, cum face orișicare mamă din lumea asta.

În fiecare zi, capra ieșea cu iezii pe câmp și-i lăsa să zburde și să se joace, cât timp ea se ospăta cu îmbietoarele gălbenele ce creșteau cât vedeai cu ochii. Că doar apoi trebuia să aibă lapte, să le dea copiilor să bea de la ugerul ei plin. Însă iezii creșteau și pofta le devenea tot mai mare. Degeaba îi învăța capra să mănânce și gălbenele, că pe ei tot laptele îi îndestula – deh, încă nu le venise vremea înțărcării.

Ei, și iezii deveneau tot mai pofticioși și beau cu tot mai multă poftă de la mama lor, pe care începea s-o doară și s-o usture ugerul. Și asta se petrecea chit că se spăla după fiece alăptare cu apă și săpun, așa cum știa ea de demult, de la propria ei mumă. Și tot durând-o și usturând-o ugerul, laptele ei devenea tot mai puțin și mai neîndestulător pentru copilași. Care copilași, tot mai nesătui, zburdau tot mai mult pe câmp ca să mănânce tot mai multe gălbenele.

Și zbenguindu-se ei într-o zi pe câmp, zburdară ce zburdară până ce, pe nevăzute, se făcu seară și pierdură drumul spre casă. Oriunde te uitai împrejur, numai și numai gălbenele. Căsuța lor nicidecum în zare, mama lor nici ea! Tiii, ce trăsnaie făcură zglobiii ieduți, că se făcea întuneric și nu mai găseau drumul înapoi! Și tocmai ce se neliniștiră ei când, colac peste pupăză, simțeau cum cineva le dă târcoale. Doi ochi mari, în care sticlea oglindirea lunii de pe cer, săriră fulgerător în calea lor. Era lupoaica cea mare, care le grăi cu glas ademenitor:

- Vaaai, ce ieduți dulci, mânca-i-ar mama să-i mănânce de scumpi ce sunteți! Dragii lupoaicei, bag de seamă că v-ați rătăcit, iar noaptea se apropie. Nu se cade să rămâneți aici, că după căderea beznei e plin de jivine și lighioane primejdioase. Mai bine veniți voi cu cumătra lupoaică în bârlogul meu, unde-i cald și bine, și unde gătesc și ceva gustos!

- Nu, că muma ne-a sfătuit să nu vorbim cu străinii!, răspunseră înfricoșați ieduții.

Dar lupoaica le dădea târcoale și-n față, și-n spate, și-n stânga, și-n dreapta, de nu mai aveau bieții iezi pe unde s-o ia. Așa că, tremurând sărăcuții de teamă, behăind în zadar după mama lor, n-avură ce face și ajunseră în bârlogul cumetrei, la capătul celălalt al câmpului de gălbenele.

Și ajungând înăuntru, îi pune lupoaica într-un cazan cu apă caldă, ca să-i spele. Aruncă și câteva gălbenele înăuntru, că și casa ei era plină cu aceste flori. Le dă iezilor să mănânce niscaiva iarbă, să-și potolească foamea, iar când apa începu să se facă tot mai fierbinte, își puse lupoaica cea mare un șervet la gât și, salivând, îi anunță că e vremea mesei! Sărăcuții iezi tremurau deja de spaimă, aproape lăcrimând.

Dar, ce să vezi! În loc să le vină de hac, cumătra lupoaică îi scoate din cazan, îi șterge ca să-i usuce, apoi se întinde pe o parte. Numaidecât, trei lupșori zdraveni apar în fugă de nicăieri și încep să se îndestuleze cu mare poftă de la mama lor. Spun zdraveni pentru că, deși aveau cam aceeași vârstă cu ieduții, puii lupoaicei erau deja vlăjgani în toată regula și beau lapte de la mama lor și mai forțos decât puii caprei. Și chiar de zici că se băteau turcii la gura lupșorilor, muma lor nu se văita nicicum de usturimi sau de dureri, ba chiar părea că avea destul lapte pentru o haită întreagă de puiuți.

Când văzură una ca asta, se liniștiră și ieduții și începură să se înfrupte și ei din gălbenelele ce erau peste tot în bârlogul lupoaicei.

Dar în tot acest timp, capra bineînțeles că se tot agitase să-și găsească copilașii. Și într-un sfârșit, ajunse la bârlogul lupoaicei. Bătăi năprasnice se auzeau în ușă, căci capra lovea cu coarnele cât putea ea de tare, dărâmând-o până la urmă.

Văzându-și copiii înăuntru, fugi degrabă la ei să-i apere de lupoaica cea mare. Dar apoi, pricepând că nu-i pericol, se liniști și ea și începu să-i îmbrățișeze – firește, nu înainte de a-i dojeni că s-au îndepărtat de mumă-sa până s-au pierdut. Mai mult, nu mică-i fu mirarea când o zări pe lupoaică hrănindu-și puii și mai pofticioși decât propriii iezi, fără ca aceasta să simță usturimile pe care le avea ea la uger când făcea același lucru:

- Cumătră lupoaică, bag de seamă că te-am judecat greșit până acum și-ți mulțumesc că ai avut grijă de neastâmpărații mei. Dar spune-mi o treabă: cum de copiii matale beau lapte de la tine cu atâta spor, iar pe tine nu numai că nu te doare, dar mai ai oleacă și adormi sforăind? Mă spăl și eu întruna cu apă și săpun, însă ugerul îmi arde încontinuu!

- Ehei, cumătră capră, bag de seamă că dumneata găsești gălbenelele de pe câmp prea gustoase ca să nu te ospătezi cu ele. Dar eu nu mănânc gălbenelele, că-s lupoaică. În schimb, eu fac din ele o pulbere fină pe care-o pun într-o unsoare cu care mă ung după ce s-au ospătat lupșorii mei. Am folosit și eu la început săpun, dar am aflat că nu-mi face bine și că-ncepea să mă usture și pe mine după aia.

Auzind asemenea minunăție, capra numaidecât începu să culeagă și ea gălbenele de pe câmp și să le sfărâme într-o unsoare precum cea a lupoaicei. Și de-atunci încolo, n-o mai duru nimic orișicâtă foame ar fi avut năzdrăvanii iezi în ei.

Iar apoi, după ce au mai crescut, ieduții s-au împrietenit cu lupșorii, de se zbenguiau toată ziua prin câmpul de gălbenele, iar capra cu lupoaica au devenit strânse ca două surori.

A fost odată ca niciodată o femeie harnică, iubitoare de natură, muncă și alte îndeletniciri asemănătoare.

Cât era ziulica de lungă, îngrijea roșiile din grădină, cireșele din curte, zmeura din spatele casei, curăța plantele de buruieni și dădea cu mătura peste nisipul ce se așternea pe prispă la final de zi.

Grădina ei era falnică, frumoasă și roditoare, semn că treaba pe care o făcea îi prindea bine nu numai ei, ci și naturii din ogradă. Într-unele dimineți când obișnuia să ude florile, cânta cu păsările felurite cântece închinate grădinii și roadelor sale. Carevasăzică le iubea ca pe ochii din cap. Veneau oameni de pretutindeni să îi admire grădina, plantele cu frunze mari și strălucitoare, fructele fără de gângănii și cu gust delicios, florile care îi împodobeau toate colțurile curții, mireasma mușcatelor care-i învăluia prispa și întreaga casă.

Toată lumea o admira. Muncea mult și punea suflet, dară întotdeauna simțea că ceva lipsește. Seara o prindeai mirosind regina-nopții care-și desfăcea petalele doar noaptea și oftând. Numărând fiecare boboc și îngrijindu-se de cei bolnavi. Plimbându-se printre feluritele flori de liliac care miroseau până la zeci de case distanță și transformau întregul sat într-unul de poveste. Chiar dacă era înconjurată de natura iubitoare și gingașă, femeia noastră se simțea singură.

Într-o seară care-a prins-o admirând bolta viței de vie, pe deasupra ei s-a prelins o stea căzătoare. Femeia zâmbi și-și puse o dorință.

- Fie ca într-o zi să deschid ochii și în fața-mi să apară rodul cel adevărat al dragostei mele, zise cu o mână ridicată către cer și sufletul împăcat.

Merse să doarmă cu gândul la steaua căzătoare și visând întreaga boltă cerească. Se trezi devreme ca să înceapă treburile curții. Începu ușor prin udatul plantelor, curățatul buruienilor, culesul legumelor și fructelor și la final admiratul întregii curți în lumina soarelui puternic. Se uită la fiecare petală, fiecare tulpină, fiecare bucățică de pământ. Le iubea pe toate la fel.

Mare îi fu mirarea când, între zecile de plante, zări ceva mișcându-se. Crezu că e o cârtiță sau o rozătoare. Decise să se ridice și să se apropie cu pași mărunți, să nu care cumva să sperie creatura. Tiptil, tiptil, până sub bolta de viță de vie. Mai-mai să scape castronul cu roșii și castraveți abia adunați!

În fața-i nu era altceva decât un pui de om. Un prunc. Cu ochii de culoarea boltei cerești și cu pielea albă ca de lapte. Frumos nevoie mare, gângurea la soare. Vru să se apropie de el, însă micuțul fugi și nu-i mai dădu de urmă. Crezu că totul fusese un vis frumos în miezul zilei.

Începu să plângă, dară munca nu aștepta după ea. Se puse să are pământul din spatele casei și să curețe florile, când auzi din nou gângureli de copil. O fi același? Se grăbi către tufișul de zmeură ca să-l vadă pe micuț înfruptându-se cu fructe și zâmbind cu ochii mari. Greu se abținu să nu îl ia în brațe. Tocmai când se îndreptă spre dânsul, prințul fugi mâncând pământul. Nici urmă de el. Dădu vina pe lipsa somnului. E drept că muncește mult și deseori nu poate dormi, dară să-i joace mintea feste în halul ăsta?

Trecu încă o zi de muncă, dară nu putu să-și scoată din cap pruncul pe care-l găsi în grădină. Se așeză în pat și parcă auzi plânsete. Fugi de îndată să vadă care-i baiul și găsi pruncul urlând din toți rărunchii. Nu știa ce să facă. Dacă îl lua în brațe, fugea. Cum avea să-l vindece? Era oare bolnav?

Până să ia o decizie, cel mic dispăruse din nou.

A doua zi se trezi pornită pe treabă, dară era bântuită de zgomotele pe care le făcuse cel mic cu o zi în urmă. Își dădu șorțul jos, schimbă hainele de casă cu cele de oraș și porni în sat să caute un leac. Merse din ușă în ușă, povesti isprava și căută ajutor. Părea totul în zadar, până intră în casa unei zgripțuroaice.

- Ce te aduce la ușa mea? întrebă zgripțuroiaca cu zâmbetul într-un colț.

- Vreau să ajut un copilaș să doarmă.

- Doară atâta? Pentru atâta lucru mă deranjezi?

- Și aș mai vrea…

- Grăiește odată!

- AȘ MAI VREA SĂ MĂ VADĂ CA PE MAMA LUI!

- Pășește.

Femeia păși și văzu pe pereți fel de fel de ulcioare de sticlă cu obiecte magice, pulberi, prafuri, uleiuri. Zgripțuroaica trase lângă ea o scară din lemn și se urcă până la cel mai înalt raft. Coborî și-i dădu femeii un ulcior cu ulei.

- Fata mamii, uleiul ăsta îl va ajuta să doarmă mai multe ceasuri noaptea. Nu are mireasmă și nu-i va irita pielea.

- Și o să mă vadă ca pe mama lui?

- Încearcă și vei vedea.

Femeia plecă grăbită spre casă. Când ajunse, îl găsi pe micuțul prunc unde-l găsea de obicei, lângă zmeură. Îl prinse de data aceasta
și-l dădu cu ulei din cap până în picioare. Copilul gânguri și râse și-și îmbrățișă... MAMA.

Și fructele crescură, și pruncul deopotrivă. Și avu și ea un prunc pe care-l iubea ca pe ochii din cap. Și trăiră fericiți până la adânci bătrânețe.

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar mai povesti, un împărat și-o împărăteasă care se iubeau atât de tare încât barzii se întreceau în cântece care mai de care mai drăgălașe ca să le închine dragostei lor.

Și se iubiră așa de mult că într-o zi roada iubirii lor fu un prunc bucălat, drăgălaș și zâmbăreț nevoie mare. Nu trecu mult timp de la nașterea celui mic, că împăratul dădu poruncă oștirii sale să caute în lung și în lat, în întreaga lume, ca să-i aducă copilului cele mai gustoase fructe, legume și altele de-ale gurii.

Împărăteasa se împotrivi o vreme, zise că feciorul va crește îngâmfat și îndestulat și nu va mai avea dorință a conduce împărăția. Dară într-o zi, se făcea că micuțul nu mai voi a bea lapte și trebui înțărcat înainte de vreme. Atunci împărăteasa fu de acord, după ce căzu puțin pe gânduri, cu doleanțele împăratului.

Ba mai mult, a vrut să facă un ospăț pentru tot regatul cu toate merindele pe care aveau să i le aducă oștenii. Trecură zile, trecură nopți și pruncul creștea văzând cu ochii. În sfârșit, veni timpul ospățului cel mare.

- Măria Ta, îți prezint pere falnice culese din Tărâmul Zânelor! zise un oștean, care prezentă pruncului fructele arătoase.

Doica pasă perele și le dădu celui mic, dară acesta nu voi nici în ruptul capului să le mănânce.

- Măria Ta, îți aduc în fața-ți lapte de capră din Împărăția Elfilor, spuse mândru un altul.

Doica puse laptele într-un ulcior și-l dădu pruncului, care nici de această dată nu voi a mânca.

- Măria Ta, uite cele mai mari și mai aromate roșii din împărăție. Le-am luat de la zgripțuroaica din pădure, prezentă următorul.

La fel, feciorul nu voi să guste nici în ruptul capului. Și trecură câteva zeci de ore și curtenii se înfruptau din toate merindele pe care cel mic le refuzase. Împăratul și împărăteasa își pierdură orice urmă de speranță. Cât de capricios putea să fie un copil de nici măcar un an împlinit?

În tot tărăboiul celor două fețe regale, veni un oștean cu un coș de mere de aur.

- Măria Ta, am fost în Împărăția De Departe și ți-am adus mere fermecate.

Întreaga sală de mese se umplu de râsete și ghionturi. Mere fermecate? Ce vrăjitorie mai e și aiasta?

- LINIȘTE! porunci dârz împăratul și făcu semn doicii să îi ia merele de pe mâini oșteanului întârziat.

Doica luă un cuțit, tăie o bucățică mică de măr și o dădu pruncului. Mare le-a fost mirarea să vadă că odrasla se înfruptă cu mare poftă din gura de măr și ceru mai multe îmbucături. Până la finalul ospățului, feciorul se îndestulă cu tot coșulețul de mere și adormi mulțumit. Împăratul și împărăteasa erau în sfârșit mulțumiți și ei.

- Tu de colo, fă bine și adă-mi încă o sută de coșuri de mere de aur! porunci împăratul.

Și uite așa, cel mic mâncă în fiecare zi mere de aur, de dimineață, la amiază și seara. După câțiva ani, împărăția fu lovită din nou de necaz.

Cel mic nu creștea deloc. Ba dimpotrivă, părea să se micșoreze pe zi ce trece.

Ajunsese să fie atât de mic încât doica îl purta în buzunarele de la rochie și tatăl său îl purta călare pe coroana regală.

Împărăteasa îi ceru împăratului să trimită oștenii după un leac pentru Făt cel Mic, fiindcă așa îi rămase numele și așa i se duse vorba în toată împărăția că-l cheamă. De data aceasta, împăratul nu voi să facă din țânțar armăsar, ci hotârî să se descurce fără ospăț cu mesenii de față.

- Măria ta, îți aduc licoare din mlaștinile fermecate. Se spune că e licoarea pe care a băut-o Făt-Frumos ca să se bată cu zmeii.

Cel mic bău, dară rămase la fel.

- Măria ta, uite lapte de zână cu aromă de iasomie. Se zice că vindecă toate boalele.

Dară fu în zadar și acesta.

- Măria ta, uite ambrozie probiotică cu lapte și vitamine. Vrăjitoarea care mi l-a dat îmi spusă că trebuie băută împreună cu merele de aur și alte merinde prielnice pruncilor. Îmi mai spusă că pruncii au gusturi alese, dară nu întotdeauna le fac bine.

De îndată ce pruncul bău ambrozia, crescu deodată cât trebuie. Împăratul dădu un ospăț în cinstea celui mic și oșteanului care-i scoase din necaz, care ținu trei zile și trei nopți și răsună a veselie și distracție în toată împărăția.

Și trăiră fericiți până la adânci bătrânețe.

A fost odată ca niciodată un soț și o soție cărora “Ăl de Sus” nu le-a binecuvântat viața cu un prunc. Nu că nu au vrut, au vrut din cale afară. Soția vedea pe stradă alte femei plimbându-și odraslele și se gândea în fiecare zi că visul ei cel mare este să fie mamă.

Soțul se frământă zi și noapte ca să rezolve doleanțele partenerei, întrebă în toate colțurile satului, poate-poate auzi cineva de vreun leac, vreo minune, vreun ajutor divin care să îi ajute să aducă nițică lumină în vieților lor.

Într-o zi, în miaza mare, în sat poposi o caravană imensă, cu doi cai zdraveni, conduși de o babă atât de bătrână încât nu i se vedeau ochii de riduri. Norocul face ca această caravană să oprească în fața casei lor. Femeia țâșni din casă și ieși să vadă ce-i cu tărăboiul.

- Avem leacuri băbești, de deochi, de născare, de binecuvântat case, nunți, botezuri, pentru viitorul copil, viitorul mire, viitoarea casă. Avem leacuri băbești, maică, începu baba să țipe din toți rărunchii.

- Aveți vreun leac și pentru noi?, întrebă femeia.

- Am de toate pentru toți. Ce-ți trebe?

- Vreau un copil, aveți vreo poțiune?

- Ah, ai noroc, fetița mea. Întinde mâinile.

Femeia întinse mâinile și baba îi puse în brațe o conopidă.

- Ce e asta?, întrebă mirată femeia.

- Dacă uzi în fiecare zi această conopidă cu dragoste și apă, o să crească un copil în ea.
Dar există și consecințe.

- Consecințe?

- Copilul se va irita de la scutece în fiecare zi.

- Îi pun de bumbac.

- Fără excepție, fetița babei.

Femeia luă conopida, îi dădu babei câți bani ceru și atât caravana, cât și ea își văzură de drum. Femeia plecă fericită în casă, nerăbdătoare să-i arate bărbatului minunea. Intră în casă și puse conopida pe masă, sub privirile mirate ale soțului.

După ce îi explică, acesta fu de acord ca fiecare dintre ei să facă cu schimbul. O zi el o să ude conopida, o zi ea. Și uite așa trecură zilele întruna și conopida creștea văzând cu ochii.

Se pare că se apropia ziua cea mare și asta trezea o sămânță mare de îngrijorare în sufletul femeii.

Au trecut zile întregi și nopți nedormite, dar una dintre zile s-a dovedit a fi cu adevărat specială: dimineața a început cu plânsetele unui copil.

Cei doi erau fericiți nevoie mare de mica lor bucurie. Însă fericirea lor avea să fie de scurtă durată pentru că pruncul începu să se irite de la scutece, cum a prezis baba. Încercară de toate, scutece de bumbac, de in, ba chiar din cânepă sălbatică și nimic. Iritația nu dispărea nicicum.

Într-o zi, caravana babei se întoarse în sat. Femeia o recunoscu imediat și-și trimise bărbatul să facă rost de-un leac. Se gândi că dacă merge chiar ea, baba o va recunoaște și va refuza să-i dea ajutor de orice fel.

Bărbatul fugi numaidecât după caravana babei și-i povesti pățania. Baba îi dădu câteva ingrediente care ar putea să-i aline durerea micuțului, dar nu să o vindece. Le puse în același recipient pe toate și bărbatul lăsă apoi ingredientele pe masa din bucătărie, în soare.

A doua zi, din cauza soarelui, agitației de pe drum sau poate chiar vreunei vrăji de‑ale babei, gălbenelele, tărâțele de grâu și extractul de zinc se amestecară într‑un soi de cremă. Femeia veni atunci cu ideea să ungă copilul cu soluția. Nu știa dacă va funcționa, dar la fel nu a știut nici dacă din conopida uriașă pe care o țineau în casă se va naște un prunc și iată. Lăsă totul în voia sorții și speranței și de data aceasta.

Și avu numai de câștigat.

Cu ajutorul cremei, pruncul nu a mai avut deloc iritații și dormea noaptea liniștit de fiecare dată. Și crescu mare văzând cu ochii.

Și fură toți fericiți până la adânci bătrâneți.

A fost odată ca niciodată o împărăție vastă și bogată, unde fiecare copac și fiecare ogradă era plină de fructe și legume felurite, pentru toate poftele. Acel tărâm magic se numea Merindor.

Însă împărăția fusese lovită de-un mare necaz. Printr-o fărădelege a naturii, împăratul rămăsese fără împărăteasă. De frica lipsei unei mame în viața copilului, împăratul se căsători de îndată și liniștea fu readusă la viață în împărăția Merindor.

Împărăteasa cea nouă era frumoasă nevoie mare, cu un păr lung ca de abanos, piele albă ca porțelanul și buze roșii ca fraga. Dară sufletul îi era plin de gelozie. Se pare că cel mic primea mai multă dragoste din partea împăratului decât ea. Așa că se gândi o dată, se gândi de două ori și își dădu seama ce era musai de făcut: să se răzbune.

Oricât își iubea pruncul, împăratul dădea crezare întotdeauna vorbelor împărătăsei. Ca atunci când i-au fost alese cele mai fine țesături pentru hainele de împărat, sau ca atunci când se hotărâse ce mâncăruri să apară pe masa ospățurilor regale.

De data asta, avea să-i dea crezare din nou. Vorbele împărătesei ajunseseră la urechile lui, într-o amiază cu soare.

- Dragul meu împărat, dau crezare că pruncii cu vârsta până într-o primăvară nu au voie neam să mănânce fructe. Sunt prea dulci. Ce-o să ne mai facem când feciorul n-o să mai pună gura pe legume? E păcat de belșugul împărăției noastre.

Și Măria ta ai dat vorbă printre servitoare să-i umple mesele cu fructe din cele mai arătoase, pasate și servite spre a le mânca…

- Până azi! De acum încolo, dacă așa poruncești, pruncul va mânca numai legume! Cele mai mari, mai arătoase și mai zemoase legume din tot Merindorul!

Și uite așa, micuțul primi cele mai bune legume din toată împărăția, dar nu voia să mănânce deloc. Nici pasate, nici în zeamă, nicicum. Împărăteasa începuse să răspândească vorbe cum că pruncul e blestemat.

Și uite așa împărăția fu din nou lovită de necaz. De astă dată, împăratului îi era frică să nu rămână fără prunc, așa că dădu sfară în țară să vină cele mai pricepute vrăjitoare ca să dezlege blestemul.

Veniră de prin toate împrejurimile și de departe, de prin alte tărâmuri, cele mai cunoscute și mai pricepute într-ale vrăjitoriei. Feciorul bău ceaiuri medicinale, fu spălat în apă chioară de trei ori pe zi, pielea îi fu îmbălsămată în cremuri de rostopască și alte verdețuri, dară blestemul încă rămânea în picioare.

Împăratul era supărat nevoie mare, toate vrăjitoarele au fost izgonite, numai durerea din sufletul său ba. Cel mic părea să se simță din ce în ce mai rău cu fiecare zi care trecea. Una dintre servitoare decise să-l ia cu ea în bucătărie, poate mirosurile de mâncare cu legume i-or face poftă.

Îl înfășă și-l puse într-un colț din cameră, în timp ce se apucă să prepare o zeamă de legume cu verdețuri scumpe, aduse din tărâmuri îndepărtate. Gătea de zor și fura priviri și de la fecior, care părea odihnit în ciuda lipsei poftei de mâncare.

Decise să taie câteva fructe pentru împărat, ca să-i întrețină obiceiul de-a se înfrupta de-un platou de fructe înainte de fiecare ospăț. Tăie piersici, mere și pere și le așeză cu grijă pe o frunză. Apoi așeză și legumele pentru zeamă lângă platou. Între timp, împăratul veni și el în bucătărie ca să vadă de ce durează atâta amar de vreme pregătirea mesei.

Când colo, își găsi pruncul înfulecând de zor piersici, mere, pere, în timp ce bucătăreasa gătea și îngâna o doină. Pornit să certe servitoarea, împăratul observă că pe platoul pe care se aflau fructele erau și câteva legume, pe care cel mic le savura împreună cu fructele.

Blestemul fu dezlegat, pofta celui mic reveni, la fel ca zâmbetul de pe chipul împăratului. Vesel nevoie mare, se duse înapoi la împărăteasă să-i dea vestea cea bună. Mare îi fu mirarea când văzu că împărăteasa se transformă în Muma Pădurii.

Își dădu seama pe loc că ea îi puse gând rău feciorului, așa că o izgoni din împărăția sa pentru totdeauna. Cu blestemul ridicat și cu pruncul fericit, împărăția reveni la normal. Și în cinstea sănătății celui mic, împăratul ținu un ospăț mare, de trei zile și trei nopți.

Și trăiră cu toții fericiți până la adânci bătrâneți.

A fost odată ca niciodată o împărăteasă ce domnea peste nouă mări și nouă țări, despre care umbla vorba că le știe pe toate. Acuma, la cât de întinsă era împărăția, vorbele umblau din gură-n gură-n și din târg în târg, că oamenii vorbeau pe multe limbi și mai aveau și obiceiuri diferite. Și uite-așa se face că înțelepciunea împărătesei se trăgea din toate vorbele adunate din popor, tot culese de iscoadele și trimișii săi, de prin orașe și sate.

Ei, și împărăteasa asta avea o fiică mândră ca o crăiasă. Care, deși nu avea mai mult de două primăveri, toată lumea știa de frumusețea ei, sclipitoare ca soarele de pe cer. Lesne de înțeles că împărăteasa ținea la ea ca la ochii din cap și pusese doar cele mai iscusite doici din toate zările s-o aibă în grijă – bineînțeles, numai după îndrumările ei, că doar se știa cât de înțeleaptă era. Atât de mare era grija care i se purta prințesei că fata nu era spălată decât cu apă – și numai pe corp, ferească cerul să-i spele careva părul din căpșor, cu bucle aurii ca grânele de sub soare! Numai apă dintre cele mai pure, fără nicio poțiune, fără nicio plantă care să-i atingă trupșorul gingaș.

Dar într-o bună dimineață, se făcu că împărăteasa veni în camera copilei s-o mângâie după somn, după cum îi era obiceiul. Însă de astă dată, nu mică-i fu mirarea văzând-o într-o priveliște cumplită: cu minunatul ei păr auriu dintr‑odată ud – și înfășurat în prosopul ei de catifea. Fetița mirosea și într-un fel ciudat, aproape ca un câmp dintr-acelea bătute toată vara de soare. Iar lângă pătuțul ei, o doică nemaivăzută până atunci îmbrăca prințesa pentru o nouă zi! Împărăteasa simți c-o ia leșinul, iar apoi se făcu roșie de furie:

- Cine ești tu??? Ce faci aici?, o luă împărăteasa la rost pe servitoare. Încerci să-i faci de petrecanie fiicei mele, moștenitoare a jumătate de împărăție?

- Măria ta, răspunse dădaca, o iubesc pe prințesă ca pe propria mea fiică și nu aș cuteza nicicum s-o pun în primejdie. Eu sunt o femeie simplă, de la țară, unde orice îngrijim facem cu dragoste, de la grânele de pe câmp până la propriii noștri copii. Eu nu-s venită demult la curtea dumitale, dar am sosit cu cel mai de preț dar al meu: o licoare din apă și tărâțe, cu care am scăldat-o pe prințesă pe trup și pe păr, așa cum facem și noi pruncilor noștri din sat.

- Cum???, tună împărăteasa. Îndrăznești a folosi vrăjitoriile tale pe fata mea, cea mai mândră prințesă din toată lumea? Te voi izgoni în cel mai îndepărtat colț al împărăției!

Spășită, femeia plecă. Iar împărăteasa porunci celor mai credinicioși străjeri ai săi să aibă grijă s-o trimită în cel mai îndepărtat tărâm, ca biata dădacă să nu se mai întoarcă niciodată.

Dar iată, nu peste multă vreme, mare nenorocire se abătu asupra împărăției.

Un zmeu dintr-aceia cu șapte capete, ce dorm în cea mai străfundă și mai întunecată grotă, se trezi după veacuri întregi de somn cu mare poftă de mâncare. Și având această foame grozavă, se năpusti asupra castelului, pricinuind numai foc și pară în jur.

Mulți viteji din toată împărăția încercară să-i vină de hac, dar fură cu toții puși pe fugă.

Nici măcar împărăteasa, în toată înțelepciunea ei, nu putea desluși cum să alunge lighioana din cetate.

Dar dând târcoale castelului în zbor, privirea zmeului fu atrasă de fereastra de la camera prințesei. Iar privind înăuntru, ce văzu el?

Buclele aurii ale copilei sclipind în soare, orbind creatura obișnuită cu bezna peșterii sale! Mirosul curat al pielii ei, îngrozind hidoasa fiară. Orbit, zmeul de îndată făcu cale întoarsă până în cea mai adâncă gaură a peșterii din care venise. Împărăteasa pe loc se minună și-n acea clipă băgă și ea de seamă cât de fină, curată și îngrijită era dintr-odată pielea copilei, față de înainte. Cât de lucioase și sănătoase erau acum buclele prințesei! Nemijlocit, dădu poruncă să fie găsită dădaca pe care chiar ea o trimisese la mare depărtare.

Dar în cel mai îndepărtat colț al împărăției cu greu mai găsești pe cineva! Noroc că, așa cum se tot întâmplă, vorbele umblau din gură-n gură și din târg în târg. Și-n fiece oraș și sat al tărâmului, pielea copiilor devenea tot mai sănătoasă, iar părul tot mai fin. Și uite-așa se făcu că iscoadele și trimișii împărătesei dădură într-un sfârșit de urma dădacei alungate de dânsa. Iar împărăteasa o primi acum cu mare alai pe femeie, făcând-o sfetnica sa cea dintâi.

- Bag de seamă că ești femeie înțeleaptă! spuse împărăteasa. Dar care este, rogu-te, taina licorii tale, care mi-a făcut prințesa și mai mândră decât era înainte?

- Ia, Măria ta, nu-i mare taină! Apăi la mine-n sat și-n vale am îngrijit mulți copii. Și apa chioară, simplă, nu-i de ajuns pentru sănătatea lor, că-i prea dură pentru gingășia pielii – până și pentru părul lor tânăr! Licoarea mea nu-i altceva decât una în care am măcinat pulbere fină-fină de tărâțe, dintr-acelea sărutate de soare, și fără săpun. Toate acestea înmoaie pielea și părul până le fac dulci ca cea mai fină catifea!

Auzind acestea, împărăteasa dădu poruncă în toată împărăția ca fiecare copil să fie spălat cu licoarea femeii. Apoi au dat mare ospăț, iar în anii ce-au urmat, fiecare prunc a crescut mare și sănătos, puternic, cu pielea fină ca mătasea și cu părul lucios ca razele soarelui de pe cer.