A fost odată ca niciodată, peste nouă pășuni și nouă căpșuni, peste șapte văi și șapte păstăi, peste cinci coline și cinci măsline, o mândră împărăție. De ce era așa mândră împărăția asta, întrebați? Păi fiindcă toți copiii, pruncii și feciorii săi erau puternici, rumeni în obraji și rotofei cât cuprinde. Acum, dacă întrebați și de ce erau ei asemenea, aflați că răspunsul e simplu: vacile.

Vaci mândre și semețe la rândul lor, vaci care dăinuiau pe tot cuprinsul țării, pe fiecare pășune și fiece ogor, pe orișicare glie și orișice islaz. Și cum pășteau ele iarbă verde pe săturate, tot pe săturate dădeau și cel mai alb și bogat lapte din toate cele patru zări. Iar toți pruncii și copiii țării se îndestulau cu nesaț din acest lapte alb, hrănitor și dulce – și mari, rumeni și rotofei creșteau! Atât de însemnat devenise laptele în împărăție încât se dăduse și o lege care se respecta cu sfințenie: laptele se bea așa cum e! Nu se îndulcește, nu se acrește, nu se sărește, nu se amărește!

Ei, și multă vreme curse laptele prin împărăția asta, dar, într-o zi ca oricare alta, se întâmplă ceva cumplit.

Dintr-odată, pur și simplu peste noapte, vacile începură să nu mai dea lapte! Nici azi, nici mâine, nici răspoimâine – și continuă tot necazul săptămâni în șir. În zadar stăteau toți cetățenii cu gălețile sub ugerele vacilor, încă un pic și rugându-se la ele, că nimic! Nici un strop de lapte nu mai curgea și nimeni nu pricepea de ce. Zi după zi vedeai cu ochii cum toți copiii din tărâm deveneau tot mai firavi, tot mai palizi, tot mai slabi. Nu tu chef de joacă, nu tu chef de glume, ba chiar erau și din ce în ce mai bolnăvicioși!

- Nu-i a bună! hotărî la scurt timp, în înțelepciunea lui, Împăratul – și toată lumea îi dădu dreptate. Și știu și cine-i în spate! Asta nu poate fi decât lucrarea Vrăjitorului cel Murat! – și toți supușii îi dădură din nou dreptate, de data asta în cor și cu mare năduf.

Acum sigur vă întrebați cine oare să fie acest Vrăjitor cel Murat, cum de se strecură el așa hodoronc-tronc în poveste, dar și mai important, care să fie pricina lui? Ei, pentru asta trebuie să ne dăm de trei ori în gând peste cap, să ne transformăm într-o pasăre a cerului și să zburăm până hăt-departe, la marginea împărăției. Acolo, pe un vârf de munte răzleț, unde pășunile fac loc stâncilor, iată cum dăm de o moșie pe cât de mare, pe atât de singuratică. Iar în această moșie sălășluia, de sfinții-mai-știu cât amar de vreme, un ciudat numit Vrăjitorul cel Murat.

Or măcar așa-i zicea norodul, căci multe despre dânsul nu se cunoșteau. Se zvonea că stă de unul singur ca un pustnic, de făurește, născocește și vrăjitorește toate nevrutele. Se zicea că prin ochii lui necurați poate să zărească lucruri atât de mici, mai mărunte chiar și decât un fir de praf, încât oamenii normali nu le pot vedea – cărora el le zicea microbi. Dar și mai mult, se șușotea că face și nelegiuirea cea mare: pune laptele la acrit! Da, ați auzit bine, Vrăjitorul cel Murat era numit întocmai fiindcă punea la murat orice bucată – până și laptele cel alb și dulce al vacilor din împărăție!

Astfel că, ghicind pricina, iată cum lumea plină de jale veni în ceată mare la moșia Vrăjitorului cel Murat să-i ceară socoteală pentru laptele ce nu mai curgea. Călare pe un cal alb, din fruntea acestei oaste, Împăratul strigă primejdios la vrăjitor:

- Destul ai secat ugerele vacilor noastre, scamator murat! Ieși afară și dă-ne laptele înapoi, ca pruncii să ne fie iarăși sănătoși și voinici!

Însă vrăjitorul tot nu apărea. Așteptă gloata ceasuri în șir până ce, pierzându-și răbdarea, Împăratul ordonă celor mai voinici cavaleri ai săi să intre-n moșie și să-l aducă de umeri pe vraci, ca să-i tragă apoi o mamă de chelfăneală. Și chiar când oștenii se pregăteau să lovească cu berbecele-n poartă, vrăjitorul ieși la lumină. Iar în brațe căra o ladă cu butelcuțe – sigur pline cu înc-o năzdrăvănie de-a lui!

- Oameni buni! strigă vrăjitorul spre mulțime. Nu vă impacientați, deoarece sunt la curent în întregime cu problemele voastre și intenționez să vă ajut științific!

- Hârrr, mârrr, cârrr!!! răzbi mulțimea, care știa zvonuri și despre cuvintele mai simandicoase și străine pe care vrăjitorul le folosea în vorbire.

Iar atunci vrăjitorul, cât se poate de cumpănit, începu a face ceea ce el numea o demonstrație. Și anume, luă un vițel pricăjit din curte, care nici el nu mai apucase de mult a bea lapte de la mama lui, și-l îndestulă cu una dintre butelcuțele lui vrăjitorești. Nu mică fu mirarea poporului când vițelul începu, chiar în fața tuturor, să se înzdrăvenească bând din licoarea năzdrăvană.

- Observați, spuse vrăjitorul, cum băutura mea e testată pe animale, iar vițelul se simte mai bine! Formula ei conține lapte ecologic îmbogățit cu Omega 3 și 6, fier, iod și vitamina D. Iar ingredientul secret îl reprezintă bacteriile prevalate din fermentarea laptelui și nu numai – pe care eu le numesc probiotice.

Dar văzând vrăjitorul că gloata tot se uită la el ca mâța-n calendar, repetă vorbele pe înțelesul tuturor:

- Carevasăzică, licoarea mea e mai bună spre creșterea pruncilor chiar și ca laptele! Are tot ce-i hrănitor din lapte – și chiar ceva mai mult, ce ajută măruntaiele țâncilor să crească zdravene și nebolite: microbi!

Auzind aceste grozăvii, Împăratul se roși de mânie la față. Cum să ne dai să bem microbi??? Asta poate merge la oamenii cu probleme! Dar imediat, din roșu se făcu străveziu la chip văzând cum fiul său, Prințișorul, abia auzind cuvintele vrăjitorului, dădu bâldâbâc pe gât una dintre butelcile cu licoare. Și mai mare fu de data asta mirarea poporului, văzând ce se petrece. Din palid la față, plăpând și bolnav cum era de când nu mai băuse lapte, Prințișorul deveni din nou rumen, forțos și voios! Tiii, păi vrăjitoria Vrăjitorului cel Murat nu-i deloc necurată – e de fapt minunată! Și văzând acestea, Împăratul prinse drag de vrăjitor și spuse din toată inima:

- Vrăjitor cel Murat, de azi vei fi cunoscut în împărăție drept Vrăjitorul cel Minunat! Scamatoriile matale de a pune laptele la murat (și nu numai) au dat roade și ne-au făcut copiii teferi! De acum încolo, poțiunea ta să fie băută de toți, și mai ales de prunci! Că așa am văzut eu că face bine și așa am hotărât eu!

De atunci încolo, Vrăjitorul cel Murat – pardon, Minunat – începu să făurească băutura lui. Și nu numai că toți copiii deveniră zdraveni din nou, deveniră zdraveni și mai tun! Căci mațele le mergeau și mai bine, iar tăria trupului era și mai tare! Și ca să vezi surpriză și mai dulce, și vacile începură să dea lapte iar, căci boala pe care o înduraseră trecu și ea bând și ele licoarea cu microbi buni nou-născocită în împărăție.

Și trăiră toți, de la vițel la prichindel, de la văcuță la țărăncuță, de la tăuraș la fecioraș, sănătoși până-n măduva ciolanelor, până la adânci bătrâneți.

Undeva departe, într-altă parte a lumii decât a noastră – și poate și în alte vremuri – se găsea o țară binecuvântată de soare. Atât de mult iubea soarele acest loc, încât tărâmurile sale erau primele peste care răsărea dimineața, când se ridica el deasupra munților ce mărgineau ținutul. Dragostea soarelui îi oferise țării ăsteia bogății nenumărate: păduri întinse, pășuni bogate, câmpuri roditoare, animale darnice. Iar oamenii, respirându-i aerul curat și înfruptându-se din roadele curate ale naturii, erau și ei sănătoși, forțoși și isteți din cale-afară. Și domnitor peste astă țară era un crai, pe care-l vom numi pur și simplu Craiul.

Înțelept și iubit de popor, Măria Sa avea trei fii: Bio, Eco și Natural – doldora și ei de frumoși și deștepți, temei pentru care fuseseră însărcinați cu cele mai de seamă dregătorii într-ale gurii, ale naturii și ale corpului. Dar feciorii mai aveau ceva, hărăzit de ursitoare încă de la născare. Crăișorii aveau și mare trecere la popor: toată lumea-i știa și vorbea de ei. Pe lângă că făceau treabă bună în țară, toate fetele îi iubeau. La baluri, nu era mândră să n-o invite crăișorii la dans.

Cronicarii se țineau după ei, să le închine povești. Pictorii la fel, să-i zugrăvească când stăteau târziu în palate, la tabinet sau pasență cu alți prinți și prințese. Numele lor era pe toate gardurile, iar meșteșugarii și negustorii făceau versuri despre ei, numai de și-ar vinde marfa mai bine. Dar, unde-i dragoste, e loc și de ciudă și ranchiună. Unii oameni cu felurite supărări, ce n-apucaseră a-i judeca bine, nu-i aveau neam la inimă pe frați! Și cum șușoteala de la colțuri farmecă lejer urechile, lumea începu mult să vorbească. Pricinile fiind ba că numai gura e de ei, ba că sunt peste tot, ba că de fapt alții ar face treaba bună în locul lor, ba că oricine s-ar pricepe mai bine ca ei.

Și iată-l așadar, nu peste mult timp, pe Craiul cel bătrân și înțelept, cu lumea cătrănită, strânsă grămadă la Curte și strigând cu năduf: „Nu mai vrem crăișorii! Să ne lase crăișorii!”  În zadar încercă bătrânul Crai să-i lămurească și să-i potolească; gloata rămase neînduplecată. Într-un final, cu inima frântă și prăpădit sufletește, Craiul luă singura hotărâre ce putea să împace poporul. Cei trei fii ai lui, dragii lui Crăișori, vor pleca pe calea pribegiei, în surghiun, oriunde încotro vor vedea ei cu ochii.

Luându-și adio cu lacrimi în ochi de la tatăl lor, Bio, Eco și Natural plecară așadar pe singura cale cu putință: spre apus, urmărind mereu soarele, că doar va ști el încotro să-i călăuzească. Și ce să vezi? Prin orice loc trecură, lăsară ceva în urmă. În Pustia cea Pustie, reînviorară țărâna, aduseră îndărăt albinele și făcură pădurile să se reițească. În Taigaua cea Înghețată, refăcură pășunile, stoarseră alifii din unsoarea animalelor și făcură oamenii să îndure mai bine frigul. În Valea cea Potopită, sădiră copaci de-a lungul râului, făcură albia mai statornică și opriră viiturile să mai vină atât de mânioase. Oriunde ar fi mers, lumea se ruga de ei să stea să-i cârmuiască. Dar gândul fraților pribegi tot spre casă le fugea necontenit. Până într-o zi, când un sol le aduse o veste cumplită. Tatăl lor, Craiul, își număra ultimele zile înainte de venirea sorocului. Pentru Crăișori nu mai era acum niciun dacă și cu parcă, trebuia să se întoarcă acasă, oricare-ar fi primejdia.

Și ținându-și fețele acoperite cu năframe, iată-i ajunși iarăși acasă. Doar că numai a casă nu mai arătau locurile. Pășunile pustiite, pădurile uscate, cerul cenușiu, aerul înăbușitor. Iar copiii vai... tușeau întruna, aveau bube pe față și burțile le semănau deja cu ale părinților și bunicilor. Iar când ajunseră la curtea palatului tatălui lor, mare mirare! Aceeași grămadă de oameni strânsă grămadă, dar de data asta necăjiți cu toții nevoie mare.

- Nu-i a bine, destăinui un om fraților, fără a-și da seama cu cine vorbește. A venit mai întâi să ne dreagă țara boierul Pesticid! Apoi baronul Conservant! După care vornicul Ultraprocesat! Ducesa Emisia de Gaze! Contele Hormon de Creștere! Vai și amar! Mult mai bine era pe vremea lui Bio, Eco și Natural!

Auzind aceste grozăvii, cei trei frați își croiră cale prin mulțime și intrară în palat, unde tatăl lor zăcea la pat neputincios. Când îi văzu, Craiul se lumină dintr-odată la față și ca prin minune își reveni, cu lacrimi în ochi îmbrățișându-și feciorii. Și cum se ridică în picioare, își luă de mână băieții și ieși pe balcon, unde lumea chiui de bucurie întruna să-i vadă din nou la față. Iar când Craiul dădu de veste că va lăsa împărăția spre cârmuire celor trei Crăișori, chiuielile lumii durară trei zile și trei nopți, știind că țara va redeveni la fel de strălucitoare ca înainte.

Și într-adevăr, nu la mult timp după ce se puseră frățiorii iarăși la treabă, țara se înzdrăveni la loc. Bio avu grijă de tot ce înseamnă de-ale gurii, ca bucatele să fie crescute cum trebuie, doar în pământ și-n natură. Eco se îngriji ca toate aceste treburi să aibă grijă să nu mai vatăme pădurile, pășunile și animalele țării. Iar Natural văzu ca toate alifiile și zemurile cu care poporul se ungea să ajute pielea, ci nu s-o roadă.

Și mai mult decât atât, rămânând prieteni și cu toți ceia din celelalte locuri cotrobăite de dânșii în pribegie, au lăsat legământ că dacă și alții or avea nevoie, ei vor veni să ajute.

Și aceasta a fost povestea celor trei crăișori de la Răsărit care au revenit acasă și s-au întors Crai de prin tărâmurile Apusului.

A fost odată, dar nu ca niciodată căci nu chiar departe de zilele noastre; peste șaptesprezece mări și optsprezece țări, dar nici chiar departe de tărâmul nostru al oamenilor – o mândră împărăție, ca soarele de strălucitoare, ca neaua de albă și ca oțelul de puternică. Și de pe colina ei cea mai înaltă, din falnicul său palat de smalț, domnea iubită de tot norodul Zâna Măseluță. Căci Zâna Măseluță stătea de mult pe tronul Împărăției Măseluței, pe care o cârmuia cu dragoste și înțelepciune.

Cât despre oamenii locului, poporul Împărăției Măseluței, aceștia erau fără tăgadă un neam harnic și iscusit, de meșteșugari nemaivăzuți. Și dintre toate meșteșugurile, unul singur era acela în care erau ei neîntrecuți – cel al făuririi dinților de copii. Lucru mare și complicat de făcut! – dar lucrând de atâtea veacuri din tată-n fiică și din mamă-n fiu, măseluțienii au ajuns să-l stăpânească de-a cu totul.

La o primă aruncătură de ochi, rețeta ar putea părea simplă. Se iau dințișorii de lapte proaspăt căzuți ai copiilor mici din tărâmul oamenilor, se plătește un bănuț pentru aceștia, dar abia de acuma începe magia. Căci mâinile măseluțienilor devin cu adevărat dibace atunci când ei văd zâmbete de copii sănătoase de pe tărâmul oamenilor. Și multă vreme au trăit ei în fericire și înțelegere cât făureau dinți sănătoși de copii.

Dar de ceva timp, deznădejdea se așternuse în Împărăția Măseluței. Fiindcă dințișorii de lapte recoltați cu atâta sârg de măseluțieni erau de o valoare tot mai îndoielnică. Din mâinile lor nu mai puteau ieși aceiași dinți sănătoși, ceea ce făcea apoi copiii oamenilor să aibă zâmbete tot mai puțin desăvârșite. Și nimeni nu pricepea ce se petrece și ce se poate face.

- Na găgăuță pentru măseluță! o zise până la urmă Zâna Măseluță.

Acestea erau mereu vorbele ei când ceva nu mirosea a bine în împărăție. În zadar dădu ea sfară-n țară, că nici cei mai învățați înțelepți nu reușiră să deslușească taina dințișorilor de lapte din ce-n ce mai șubrezi. Așa că, în înțelepciunea ei, luă singura hotărâre ce mai era de luat: să se ducă chiar ea în tărâmul oamenilor, să vadă care-i buclucul de acolo. Și cum avea ea puterea de a se transforma în diverse animale cu dinți mari, se prefăcu mai întâi în șoricel pentru a străbate câmpia. Apoi într-un castor, ca să o ia pe râu în jos. Apoi în narval, ca să înoate marea cea mare ce despărțea Împărăția Măseluței de tărâmul oamenilor. Apoi în iepure de câmp, ca să ajungă repede în orașul oamenilor.

Și iat-o pe Zâna Măseluță ajunsă în sfârșit în urbea plină de oameni, unde luă forma unui hamster cu aripioare, ca să poată zbura mai lesne printre clădirile omenești ce se înălțau până la cer și printre caleștile fără cai ce goneau pe ulițele pietruite. Uitându-se ea la copiii din jur, numaidecât observă cu mâhnire ceea ce știa din împărăția ei: dinți nu chiar așa de sănătoși, nu chiar așa de drepți, nu chiar așa de albi și nu chiar așa de forțoși. Dar ce să fie, dăndănuță, de e rău la măseluță? – care erau exact vorbele Zânei Măseluță atunci când încerca să rezolve un bucluc. Dintr-odată, atenția îi fu atrasă de vocea unui om care vorbea dinăuntrul unei cutii fermecate dintr-o prăvălie:

-  După cum știți, nu mai este nevoie să ne spălăm copiii pe dinți și nici la dentist să-i ducem. Oricum dinții de lapte o să le cadă într-o zi... așa că ce rost mai are? spuse vocea din cutie, spre uluiala Zânei.

Plus că era o voce tare neplăcută la auz, apăsată, gâjâită, ascuțită și hodorogită – clar una care nu avea dinți sănătoși!

Dar întorcându-și capul Zâna, iată altă poznă! Pe o clădire stătea agățată o pânză mare cu figura unei arătări scârnave: cu o bubă verde pe nasul mare, cu ochi bulbucați de culoarea morcovului, cu o gușă din care creșteau ciuperci negre și cu dinții ca două cazmale putrezite! Iar lângă el scria, buchisit uriaș, să nu mai spălăm copiii mici pe dinți, că oricum o să le cadă dinții de lapte... și ce rost mai are?

Și nici nu apucă Zâna să se dezmeticească bine, că auzi din nou vocea hodorogită de mai devreme, vorbind din mijlocul unei mari adunări de oameni din oraș:

- Nu vă mai spălați copiii pe dinți și nici la dentist nu-i duceți! Oricum o să le cadă dinții de lapte într-o zi... deci ce rost mai are?

Iar tot norodul numaidecât se apucă să strige după el laolaltă: „Ce-rost-mai-aaare! Ce-rost-mai-aaare!” Și zărindu-i Zâna chipul vocii gâjâite – să vezi și să nu crezi! Era exact arătarea scârnavă din pânza de pe clădire, aceea cu dinții ca două cazmale putrezite și toate cele!

Dar dihania văzu cu coada ochiului că fuse zărit de Zână și de îndată se albi la față. Și chiar din clipa ceea, țuști – o zbughi creatura la galop! Dară Zâna Măseluță abia acum se porni! Dând rapid din aripioare, se înălță deasupra mulțimii și se puse pe urma arătării. Și pe măsură ce mi se apropia de ea, parcă începu să-i simtă și mirosul – respingător și el, desigur – și parcă i se păru cunoscut de undeva. Dar la cum gonea arătarea pe cărările strâmte și întortocheate ale orașului, părea cu neputință să fie prins. Însă Zânei îi veni o idee.

Se opri pe loc în aer, își transformă una dintre aripi în baghetă magică și făcu să apară la picioarele lighioanei o roată mare de hamster. Și acum fugi dacă mai poți, împielițatule! Adică el fugea în continuare cât îl țineau picioarele, dar în van, căci alerga pe loc în roata cea mare. Și atunci își dădu seama Zâna Măseluță cu cine avuse a face.

Era regele cel rău al ținutului vecin cu Împărăția Măseluței: anume Țara Cariilor! Un  urât și nesuferit, care se ospăta cu mare plăcere din durerea de dinți a copiilor și din plânsetele lor. Și care acum făcea tot posibilul să se îngrașe cu aste mâncăruri ce provocau atâta suferință copilașilor! Numaidecât, Zâna Măseluță știa ce are de făcut să aibă ac de cojocul lui!

Repede-repejor, cât trolul fugea încă pe roată, țâșni Zâna să culeagă gălbenele, cătină și smirnă, pe care le pisă bine ca-ntr-un fel de pastă, le adăugă niște arome naturale care le plac copiilor – și-apoi ingredientul secret ce dădea putere fabricării de dinți în împărăția ei: o licoare tainică, numită silicel. Peste toate acestea suflă un pupic și amestecul fermecat se ridică din mână până la nori, care începură să-l împrăștie peste tot ținutul.

Și ploaia cădea necontenit peste dințișorii copiilor, care-și recăpătau frumusețea zâmbetelor și forța mușcăturilor văzând cu ochii. Căci chiar dinainte să apară și primii dințișori, Zâna știa bine că gurițele copiilor trebuie curățate și masate. Nu de alta, dar aceștia trebuie să se obișnuiască cu creșterea dinților, care să fie cât mai cumsecade cu ei, și nici să nu pricinuiască pe viitor carii.

Cât despre trolul Țării Cariilor, o luă la goană și mai tare până ce urni roata din loc și duse-se degrabă la el acasă. Și-n drum, îi căzură și dinții ca niște cazmale putrezite din gură. Iar Zâna Măseluță se întoarse acasă la ea, unde fu primită cu multă bucurie și dragoste de poporul măseluțian, care acum se bucura că toate reveniseră la normal și că toată lumea putea să făurească iarăși dinți sănătoși de copii.

Petrecură cu toții zile și nopți în șir, ciocnind cu silicel și începând din nou să strângă dințișori de lapte sănătoși de pe tărâmul oamenilor.

Undeva aievea, că de n-ar fi nu s-ar mai povesti, există un tărâm îndepărtat, plin de păduri dese, încălzite de soarele ce dogorește toată ziua din zori până-n asfințit. Și-n această junglă exista, în deplină înțelegere cu natura din juru-i, un sătuc de tigri. Animale mândre și frumoase, puternice și înțelepte ca nimeni altele și care, din nu se știe ce motiv, s-au pricopsit de la facerea lumii cu o mândrețe de piele vărgată în culorile chihlimbarului și abanosului. Și toate neamurile satului, din generație în generație, erau semețe din cale-afară de minunăția lor de piele vărgată.

Mai puțin o anumită tigroaică, pe nume Vinerica, pentru că se născuse într-o zi de vineri. Ei bine, Vinerica urma să devină mamă pentru prima dată în viața ei, cam peste o lună plină. Și la ce splendori de tigrișori trebuia să dea ea născare, socotind după cât de falnică era și dânsa la rându-i! Toată lumea o socotea astfel, mai puțin chiar ea însăși. Căci ei nu îi plăceau neam vergeturile ce începuseră să se ivească pe trupu-i, de când era cu tigrișori în pântece! În zadar încercau toți tigrii s-o împace, că ea nu și nu! Ea nu vrea vergeturi!

Și plimbându-se tigroaica Vinerica într-una din acele zile prin junglă să caute de-ale gurii, cum face orice mamă în așteptare din lumea asta, se-apropie de un iaz de lângă satul vecin, cel al leilor. Aici, furișându-se prin desișul junglei, o văzu pe leoaica Lenuța adăpându-se cu nesaț, fiindcă și dânsa era cu pui în pântece tot cam de atâta timp. Acum între noi fie vorba, pe leoaică Vinerica o invidia în taină, fiindcă însărcinată cum era și ea, reușea să n-aibă nicio vergetură! Pielea ei aurie ca soarele lucea, nu alta, în umbra pădurii! Și apropiindu-se Vinerica să se adape și ea, de ce să nu schimbe ea două vorbe?

- Lenuța! Ce mai faci, mândro? Că de când nu ne-om văzut, multe zebre o trecut! Pielea ta arată de toată cinstea, chiar dacă și matale aștepți pui! Zi-mi și mie cum faci, că nu ai nicio vergetură pe tine!

- Vinerico, fata mea, pe unele dintre noi ne mai ajută și mama-natură! Că nu degeaba mi s-o zice regina junglei. Așa m-o născut mama mea, uită-te ce frumusețe de piele pură am, uită-te numai!

- Vaaai, cât aș vrea și eu să fiu ca tine, să mă fi făcut mama leoaică! Eu sunt plină de vergeturi de la sarcină și asta-i povara ce trebuie s-o îndur. Ferice de tine că ești strălucitoare-n soare și toate cele!

Și se despărțiră cele două surori din alte mame, nu-nainte să-și jure c-o să se nășească atunci când le-o veni timpul de născare. Și tot cutreierând tigroaica Vinerica hățișurile codrului, dădu de alt iaz unde animalele se adăpau de obicei. Iar aici o văzu potolindu-și setea pe Joița, care era o zebră. Zebrele sunt alte animale falnice ale sălbăticiei, ca niște armăsari ai țărilor calde, cu pielea vărgată la rândul lor, dar spre deosebire de tigri, în culorile zăpezii și abanosului. Și Joița era o cunoștință de-a Vinericii, dar mai îndepărtată, căci neamurile de tigri și de zebre nu viețuiesc foarte liniștit laolaltă. Și acuma, ghiciți ce – și Joița aștepta pui, tot în vreo lună plină!

- Joițo, draga mea! Ce mai faci, că de când nu ne-am văzut, multe pânde o trecut! Cum îți merge sarcina? Că văd că ai și tu aceeași năpastă ca mine, ești plină de vergeturi!

- Ba, tigroaico, ba! Că de zece luni am eu sarcina și știu să-mi îngrijesc pielea cât să n-am deloc vergeturi!

- Aș! strigă tigroaica. Cum? Că ești la fel de vărgată ca mine! Ești toată numai dungi!

- Vinerica mea, răspunse calm zebra. Acelea-s nu-s vergeturi, ci dungile mele din naștere, fără de care eu n-aș mai fi zebră. De unele vergeturi într-adevăr n-ai cum să scapi, cum sunt dungile mele negre. Dar de cojocul celorlalte poți să ai ac!

Și spre uluiaia ochilor bulbucați ai Vinericii, zebra se puse să stoarcă în fața ei câțiva sâmburi dintr-un arbore numit argan. Cu copita, frecă uleiul recoltat pe toată pielea tigroaicei, explicându-i că-i va ajuta pielea să nu se usuce sub soarele dogoritor de pe cer. Cum spuneam, mare-i fu mirarea Vinericii când își simți pe loc pielea că respiră mai bine!

Iar întoarsă în satul ei, tigroaica începu repede să se simtă tot mai bine în pielea ei, până ce observă cum vergeturile încep să-i dispară. Nu toate, bineînțeles, fiindcă, așa cum o povățuise zebra, de unele nu ai cum să scapi. Iar Vinerica, tigroaică fiind, nu ducea deloc lipsă de dungi! Și nu că n-ar fi fost frumoasă dinainte, căci tot neamul de tigri îi tot zicea asta, dar acum se simțea și ea în deplinătatea frumuseții ei.

Ei, iar într-un final, peste o lună plină, toate satele reunite dădură un ospăț mare, în cinstea noilor născuți. Niște mândreți de tigrișori, leuți și zebruțe făceau ochi, înconjurați de dragostea tuturor. Și erau perfect sănătoși, cu sau fără vergeturile mamelor lor.

Și-am încălecat pe-o liană și v-am spus povestea-n goană.

Cică odată, dar poate și azi, exista un tărâm departe-departe de tot, care se numea Verde-Ținut și peste care domnea Verde-Împărat. Totul în acest ținut minunat era verde: păduri bogate cât vezi cu ochii, câmpuri de smarald, lacuri bogate în pești verzi, iar locuitorii săi nu erau nici ei mai prejos. Se îmbrăcau numai în verde, aveau părul verde, iar pielea - ați ghicit! - verzuie.

Și tare mândru mai era Verde-Împărat de țara pe care o cârmuia cu atâta drag și pricepere. Mai cu seamă cu cât de un an și nouă luni pline avea și moștenitor! Și ce mândrețe de flăcău era prințișorul încă de la vârsta lui fragedă! Cu mintea ageră! Cu frumusețea leită cu cea a tatălui! Cu statura deja mare! Cu forța de putea deja ridica cinci biberoane! Și cu pielea… ROȘIE?!?!?

Cum să aibă moștenitorul tronului Verde-Ținutului pielea roșie??? Cine a mai văzut așa ceva? Ce blestem o fi și ăsta? Să fie de la părinții lui? Să fie bolnav? Poate o vorbi invers într-o zi? Toate acestea erau întrebările pe care norodul și le tot punea de un an și nouă luni pe la orice colț de uliță, pe la orice crâșmă, pe la orice loc în care șușoteala și ponegreala sunt de căpătâi. Bine, nu chiar de un an și nouă luni pline, căci la naștere prințișorul era cum trebuia, verzui ca frunza cea mai verde. Și numai ce era el iubit, ținut în brațe, îmbăiat, plimbat, că pe nepusă masă începu dintr-odată să se înroșească. La început puțin-puțintel, dar puțin cu puțin se face mult și după un singur anotimp era roșu ca miezul unui pepene verde.

Dar deja nu mai era ceasul vorbelor, ci acela al faptelor. Prea mult și-n zadar speraseră împăratul și împărăteasa ca o să treacă totul de la sine. Așa că, după lungi sfătuiri cu toți sfetnicii și înțelepții de jur-împrejur, au decis ca, în ziua în care feciorul va împlini un an și zece luni pline, să cheme la palat pe oricine crede că-l poate face verde și sănătos la loc pe prinț, iar cel ce va izbuti va fi acoperit de galbeni (care galbeni erau și ei verzi). Și-n acea seară cu lună plină, sute și mii de oameni din toată țara și din ținuturile învecinate se înfățișară la curtea palatului. Vraci, vrăjitoare, înțelepți, trubaduri, cavaleri ce voiau să se îmbogățească; sau pur și simplu gură-cască ce voiau să tragă cu ochiul la tot bâlciul.

Mai întâi s-a înfățișat un vraci de le miazăzi, îmbrăcat cu totul numai în frunze de copaci. Acesta îl îmbăie pe prinț într-o apă plină cu frunze, iarbă, pătrunjel, smaralde și șopârle și aruncă înspre el cu praf de castraveți și lăcuste - toate verzi, desigur. Dar când să scoată pe prinț din baia verde - ce să vezi? Feciorul era chiar mai roșu ca înainte.

Apăru apoi o vrăjitoare cu o formulă fermecată, născocită special pentru prințișor: Hocus-pocus-înverzitus, alacazam-dezroșeam, abracadabra-facemtreaba, sesam-înverzește-te! Dar pielea roșie în continuare. Apoi un înțelept care a stat două ceasuri de vorbă cu roșeala pielii, spunându-i pilde ale marilor învățați, încercând să o convingă de bunăvoie să plece. Dar roșeala nu cunoștea vorbă bună. Apoi un cavaler în armură veni, lovind cu spada, buzduganul, sulița și lancea primprejurul țâncului, sperând să răpună roșeala. Dar roșeala nu clinti. Apoi se ivi și o ceată de trubaduri, cu cobze, fluiere, acordeoane, țambale și tobe, ce cântară de făcură norodul gură-cască din jur să lăcrimeze de înduioșare, nu alta! Dar pielea prințului tot roșie era.

Dar tocmai ce se mijea de răsărit și toată lumea deja adormise, cum iaca iese din norod o femeie ca orișcare alta. Doar că atunci când te uitai mai iscoditor la dânsa, vedeai că nu are pielea verde, ci ca orișicare om ca mine și ca tine. De îndată se făcu liniște, căci toți ochii se deschiseră din nou și-o țintuiau pe femeie, care scoase din tolbă o licoare frumos mirositoare, urzită din leacuri de-ale naturii, cu care unse copilul pe toată pielea. Și maaaaare mirare - în numai câteva clipite, prințișorul se făcu verzui la loc, cu pielea strălucitoare și sănătoasă.

- Tiii, femeie cu pielea de culoare nemaivăzută pe meleagurile noastre! Dar ce vrăjitorie făcut-ai matale de-mi dăduși înapoi mândrețea de prinț? întrebă minunat Verde-Împărat.

- Măria ta, nu-i nici vrajă și nici farmec. În ținutul meu îndepărtat, noi ungem copiii cu alifii numai bune pentru ei chiar și când sunt mici - răspunse femeia.

- Snoave! o întrerupse împăratul. Toată lumea știe că pielea pruncilor n-are nevoie să fie unsă, că doar e moale și fină de la mama-natură!

- Ba bine că da, Preaverzimea ta! continuă ea. Căci pe cât de moale i-e pielea, cu atât de sensibilă e. Or dacă iese în răcoarea și vântul plimbărilor, dacă e îmbăiat în apă grea, dacă chiar e mângâiat prea mult de părinți, păi atuncea pielicica lui fragedă se irită și începe să devină roșie ca focul!

Mai că se cruci Verde-Împărat când auzi asemenea grozăvii nemaiștiute, dar până la urmă recunoscu priceperea femeii cu pielea ciudată. Și poruncind să se aducă cazanele cu galbeni verzi pentru a o acoperi în averi pe femeie, numaidecât aceasta plecă, zicând că mulțumirea ei e să vadă copiii și părinții apropiați.

Ei, și totuși povestea nu se termină cu marele ospăț de veselie, înainte ca la acesta să fie întoarsă din drum femeia cu pielea de culoare nemaiauzită, ca să fie cinstită cum se cuvine. Și mai mult decât atât, dânsa a fost însărcinată să strângă legăturile dintre Verde-Ținut și tărâmul celor cu pielea de culoarea oamenilor ca noi.

Demult, într-un tărâm magic, trăiau două familii: familia Zânelor și familia Gnomilor. În fiecare zi, copiii din cele două familii se jucau împreună și porneau în aventuri palpitante prin pădurea fermecată. Însă, într-o zi, a izbucnit o mică dispută între ei.

Unul dintre gnomii curioși, pe nume Toto, credea că șamponul pentru adulți ar putea fi folosit și pentru copii. În schimb, o zână zglobie, numită Lila, era ferm convinsă că fiecare ființă magică sau umană are nevoie de îngrijire specială pentru piele. Așa că, pentru a rezolva disputa, s-a hotărât să pornească într-o călătorie.

Se zice că există o Fântână Magică, într-un tărâm tare îndepărtat, care face pielea și părul oricărei creaturi care se scaldă în apa ei frumoase și mătăsoase. Însă exista o regulă magică pe care trebuia să o îndeplinești ca să poți intra în ea.

Lila era încă un copil, zânelor li se dădea darul graiului încă din secunda în care se nășteau. Avea până într-un anișor. În schimb, gnomul era deja adult, chiar puțin înaintat în vârstă. De asta credea că le știe pe toate.

Amândoi erau nerăbdători să ajungă la Fântână, să vadă care e secretul și care dintre ei poate să intre în apă. Firește, de fapt, care dintre ei are dreptate.

Lila și Toto au străbătut pădurea fermecată, trecând pe lângă izvoare cristaline și coline înflorite. Pe drum, au întâlnit creaturi magice care le-au povestit legende despre îngrijirea pielii și secretele plantelelor din pădure. Au aflat despre puterile plantelor cu pH neutru, care protejează pielea delicată a copiilor, și despre ingrediente naturale care hrănesc scalpul adulților. Un indiciu probabil pentru secretul din spatele fântânii.

În cele din urmă, au ajuns în fața unei cascade strălucitoare, care ascundea o fântână magică.

Primul care a intrat a fost Toto, însă apa nu a avut niciun efect asupra lui și l-a aruncat afară imediat. Însă după ce a intrat Lila, secretul a fost complet dezvăluit.

- Mică zână, tocmai ai deslușit taina pielii sănătoase și părului mătăsos. Cunoști motivul?

- Ne-au spus creaturile pădurii. Licorile și șampoanele pentru bebeluși au pH neutru care protejează pielea delicată a copilului. Adulții, în schimb, au un pH diferit de cel al copilului, la nivelul scalpului și de asta trebuie să folosească produse cu un pH acid.

- Iar fântâna este doar apă cu șampon pentru bebeluși și copii.

- Haha, deci Toto e bătrân!

- Nu fi urâcioasă!

Lila și Toto și-au umplut sticlele cu apa din fântână și au hotărât să împărtășească tot ce și-au însușit cu familiile lor.

Se pare că Toto a pierdut disputa, dar a câștigat o prietenie pe viață.

După ce s-au întors în satele lor, Lila și Toto au adunat toți membrii familiilor lor în piață. Lila a explicat cu blândețe despre importanța utilizării produselor potrivite pentru fiecare vârstă, iar Toto a recunoscut că a înțeles greșit și că fiecare copil și adult are nevoi diferite. Au povestit la final pățania cu fântâna. Și toată lumea a râs și s-a distrat de mama focului.

În cele din urmă, familiile Zânelor și Gnomilor au învățat să aprecieze înțelepciunea naturii și să folosească produsele adecvate pentru îngrijirea pielii lor. Nu au mai existat dispute pentru următorii 100 de ani.

Și ambele familii au trăit fericite, în armonie și prietenie, până la adânci bătrânețuri.

Cică odată, demult, la curtea unei împărății se născu un prinț mândru ca soarele de pe cer și ca luna dintre stele.

Mare fu bucuria în toată țara când acest lucru se întâmplă, că era singurul copil al împăratului și împărătesei – și urma să moștenească tronul într-o zi, când tătâne-său n-a mai fi.

Că tot vorbeam de taică-său, el domnea peste un tărâm ce se întindea de la albul munților până la albastrul mării. Era un tărâm bogat, în care pomii făceau ditamai poamele, pământul coșcogeamitea zarzavaturile, iar animalele laptele cel mai dulce, numai-numai să te ospătezi în voie din toate. Și chiar asta făcea și împăratul, că nu degeaba îl chema Haplea-Împărat. Căci avea o poftă de mâncare grozavă: când se pornea la bucate, apăi doar când adormea se mai oprea.

Lesne de înțeles că nici Haplișor-Prințișor, căci așa îl botezase împăratul, nu urma să sară departe de trunchi. Sau măcar așa hotărâse tătâne-său, căci a fi împărat nu-i de glumă și trebuie să începi a te ospăta din fragedă pruncie ca să reziști când ai să cârmuiești popoare, mări și țări.

Doar că, așa cum era obiceiul locului, după naștere veniră niște ursitoare să-i citească norocul prințului. Toate îi hărăziră înțelepciune, frumusețe, bogăție, numai una dintre ele veni cu o povață:

- Mărite împărat, zise ea, acest prinț nu-i ca orișicare prunc. El s-a născut cu un semn în frunte, ce numai eu pot a-l vedea. Și acest semn arată că, odată ce va începe să mănânce bucate solide, tari, atunci nu se va mai opri niciodată. Căci va avea o poftă de mâncare nemaivăzută, pe care, dacă n-o va ține Măria ta în frâu, atunci ne va duce pe toți la pierzanie!

- Vrăjitorii! Misticisme! răspunse Haplea-Împărat. Apăi normal că are poftă de mâncare, că doar din taică-său se trage! Când va începe să muște din bucatele tari, atunci să mănânce ce vrea el! Că așa zic eu că-i bine și n-am să-i refuz nici un hatâr!

Ei, și trecu o lună, trecură două, trecură mai multe și lui Haplișor-Prințișor începură să-i dea dinții. Taică-său chiuia de bucurie, că putea să-i dea de toate să mănânce. Azi un griș, mâine un terci, poimâine o tocană, iar prințul creștea și se îngrășa într-o zi cât alții în patrusprezece! Abia ce făcea primii pași, că feciorul deja înghițea tăvile de sarmale dintr-o înghițitură și înfuleca torturile fără măcar să mestece. Primul cuvânt rostit de prinț fu „proțap”. Haplea-Împărat dădea două ospețe în fiece seară: unul pentru curte, celălalt doar pentru fiu-său.

Dar odată ce Haplișor-Prințișor creștea, și pofta îi sporea. Chiftelele, fazanii și turtele dulci nu-i mai ajungeau. De pe la șase luni, începu să mănânce tufișuri întregi de căpșuni, stejari cu tot cu rădăcină, ouă cu tot cu găini. Haplea-Împărat era mândru, însă sfetnicii săi începură să-l prevină că împărăția sărăcește pe zi ce trece. Țăranii nu mai au daruri să dea la curte, ogoarele nu mai au grâne, pomii nu mai cresc, vițeilor le e și teamă să se mai nască. Împăratul nici nu vru să audă, iar Haplișor-Prințișor nu se mai potolea din mâncat. Mânca munții din care se scotea aur. Sorbea mările cu tot cu corăbiile de pe ele. Numai luna și soarele de pe cer încă erau în pază bună, fiindcă feciorul nu putea ajunge la ele.

Până ce, într-o dimineață, împăratul vru să-și îmbrace veșmintele. Dar când să-și pună coroana pe cap, ia-o de unde nu-i! Când căută sceptrul, ioc! Când scotoci după mantie, ba bine că nu-i! Și abia atunci, palid la față, împăratul băgă de seamă cuvintele ursitoarei de la citirea norocului. Și neîntârziat dădu poruncă să fie găsită femeia, ca să dreagă toate nevrutele ce duceau împărăția la sapă de lemn.

Și după ce căutară slujitorii săi în lung și-n lat, o găsiră în sfârșit pe femeie. Ursitoarea, care știa că nu e timp de risipit, se puse pe treabă și bătu la camera prințului.  Înăuntru, un copilaș de nu mai mult de șapte-opt luni, mai mare și-n lung și-n lat decât era normal pentru cineva de vârsta sa, cu pofta mâncării de neoprit. Când o văzu pe ursitoare, începu numaidecât să saliveze.

Dar femeia, știind ce trebuie să facă, scoase din traistă un ulcior plin cu bucăți de grâne, mere și banane, peste care turnă lapte fierbinte. Prințișorul îl dădu pe gât dintr-o înghițitură, așa cum era de așteptat. Dar apoi, minune! Mai ceru un ulcior și, pe măsură ce ronțăia, se și micșora la loc, până la înălțimea și greutatea sănătoase pentru un țânc de vârsta lui. Și privind pe fereastră, dintr-odată nu mai voi să înfulece tot ce vedea în cale. Ba parcă și zâmbetul îi reveni pe față și cheful de joacă i se întoarse!

- Ei, dar așa ceva nu mi-au dat ochii să văd până acum! se minună împăratul către ursitoare. Ce vrăjitorie făcut-ai acolo, ursitoareo?

- Nu-i vrăjitorie, Măria ta. Fructul ajută copilul să crească sănătos, să aibă sânge zdravăn, grâna să crească mare, iar laptele să-i facă oasele tari. Dacă mănânci orice-ți văd ochii, mai ales în pruncie, îți văduvești trupul de tot ce-i sănătos din bucate. Și fiindcă ce mănânci nu-i sănătos, stomacul tot îți cere mai mult, că nu-l vei fi săturat cum are el nevoie de fapt.

Împăratul se minună de înțelepciunea și iscusința ursitoarei și-o făcu mare logofăt în toată împărăția. Și dădu poruncă și pentru ceilalți părinți din țară să aibă grijă ce le dau odraslelor să mănânce, pentru a crește toți copiii mari și sănătoși.

Cât despre Haplea-Împărat, el își meșteșugi o coroană nouă numai din fructe și grâne, Haplișor-Prințișor începu să răspândească nevoia de mișcare prin școlile țării, iar toată împărăția dăinui fericită până la adânci bătrâneți.

A fost odată ca niciodată un împărat care avea un fecior cu pielea albă ca de lapte. Povestea spune că pielea lui părea de porțelan mulțumită laptelui de vacă de la cele mai falnice vaci din împărăție, cu care fusese hrănit încă de la o vârstă fragedă.

Veneau oameni din toată împărăția și de prin împrejurimi ca să îi admire pielea albă și părul de aur.

Împăratul mândru nevoie mare ținea ospățuri în cinstea feciorului, care se lăsau cu petrecere până în zorile zilei. Toate împărățiile de prin împrejurimi auzeau de aceste ospățuri și de lungimea buclelor blonde și de strălucirea chipului de porțelan. Toată lumea voia să fie martoră existenței unei asemenea ființe angelice. Însă unii aveau alte planuri...

Într-o zi, la ușa împăratului, în miezul zilei, o vrăjitoare îmbrăcată într-o rochie neagră îi călcă pragul împărăției.

- Îndrăznești să calci în împărăție fără voia mea?

- Măria ta, poposesc înaintea-ți pentru a-ți cere ajutorul.

- Piei de aici, zgripțuroaico! Cum îndrăznești?

- Umblă vorba prin sat că împărația ta e cea cu feciorul cu pielea de porțelan și părul de aur.

- Carevasăzică sătenii au început să vorbească. Și dacă așa ar fi, ce-i cu asta?

- Ajută-mă și vei fi răsplătit pe măsură. O singură șuviță de păr îmi va fi de folos pentru poțiuni.

- Piei de aici, zgripțuroaico! Nu-ți dau nici măcar un fir, d-apoi o șuviță!

- Atunci fie ca fecioru-ți să nu mai poată bea nici măcar un strop de lapte de vacă.

Să se șteargă de pe fața pământului orice poftă de lapte de vacă, rosti vrăjitoarea și înfipse bățul în mijlocul camerei. Unde zace bățul să dispară ospățul!

Unde pică bâta, să nu mai bea lapte fata! Cum am poruncit, așa să rămână timp de zece ani, până am să mă duc pe lumea cealaltă, zise vrăjitoarea.

Și vrăjitoarea se dădu de trei ori peste cap și se transformă într-o pasăre care zbură spre largul cerului.

Împăratul decise să dea sfară în țară să cheme toți cunoscătorii în ale îngrijirii pruncilor și toate vrăjitoarele și toți zmeii din toate împrejurimile ca să dezlege blestemul.

Însă blestemul lovi întreagă împărăție, nu doar feciorul.  Niciun copil cu vârsta până într-un an nu mai voia să bea lapte proaspăt, nici în ruptul capului. Întreaga împărăție era în pericol. Cu ce aveau să-și mai hrănească mamele pruncii? Cum o să aibă viitoarele mame copii cu pielea la fel de frumoasă și albă?

Cu împărația și pruncul în pericol, împăratul nu știa ce să mai facă, cum s-o mai scoată la capăt. Sfetnicul său de încredere îi spuse că a venit un cunoscător într-ale doicimii din lumea vastă, îndepărtată tare de împărăția sa.

- Să pășească, porunci împăratul.

- Măria ta, sunt doar un umil cioban, venit de peste mări și țări, obosit de drum, dar dornic să împart din cele cunoscute.

- Grăiește.

- În tărâmul nostru, pruncii nu au voie să bea lapte de vacă până la vârsta de un an.

Împăratul se uită mirat, cu o urmă de curiozitate.

- Dară cel mic bău lapte de vacă și crescu fără probleme, cu piele albă ca laptele și păr născut din soare.

- Nu mulțumită laptelui de vacă proaspăt, Măria ta.

- Ce vrei să zici? Că laptele de vacă nu face bine copiilor până într-un an?

- Firește. Am auzit de blestemul dumitale și am fugit cât am putut de repede. Noi am făurit o ambrozie deosebită, făcută din lapte bătut, ovăz, mere sănătoase, pere arătoase și cu vanilie. Pruncii noștri arată la fel de falnici ca al dumitale. Cât ați ținut laptele în ulcioare?

- Servitoarele îl pun în bucătărie și îl uită cu lunile. Carevasăzică s-a prefăcut în lapte bătut.

- Într-adevăr. Pruncul a savurat lapte bătut, nu proaspăt, de asta pielea și părul.

Cum află împăratul, dădu sfară în țară ca toate ogrăzile să-și țină laptele în ulcioare pentru perioade îndelungate și să adauge fructe coapte și tărâțele ale mai bune, cu care se mândrește pământul. De atunci încolo, toți pruncii din întreaga împărăție au avut pielea frumoasă și albă ca spuma laptelui.

Blestemul vrăjitoarei nu mai avea nicio putere asupra nimănui din întreaga împărăție. Și cu toții, în frunte cu feciorul împăratului, crescură în fiecare an cât alții în zece și se bucurară de natură și de tot ce avea să le ofere viața în felurite feluri.

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea dumneavoastră așa.

A fost odată ca niciodată, pe când făcea plopul pere și răchita micșunele, un moș și-o babă ce trăiau la marginea pădurii. Moșul și baba asta toată viața vrură să aibă și ei un fecior al lor, că tare mult mai iubeau ei copiii. Însă, precum socotelile de-acasă nu se potrivesc tot timpul cu acelea din târg, în zadar se rugară ei ani de zile la toți sfinții, că tot nu se întâmplase.

Dară iată, într-o noapte ca orișicare alta, se făcu că Sfânta Vineri binevoi a se arăta în vis babei:

- Toată viața te-ai rugat, babă, să ai și tu un copil cu moșul tău, să-l iubiți, să vă aducă o cană cu apă la bătrânețe. Și că tot nu v-ați pierdut nădejdea toți anii ăștia, am hotărât să vă binecuvântez. Fugi acuma, babă, și pune în țărâna de lângă prispă câteva boabe de grâu, niște sâmburi de măslină și un ulcior cu lapte. Apoi du-te înapoi la somn, iar în zorii zilei tu și moșul tău veți avea prunc. Dar ia cu seamă! Pruncul ăsta nu va fi ca orișicare. Căci el va avea un buric năzdrăvan, care va vorbi și vă va pune la încercare!

Cum auzi asemenea minunăție, imediat deschise ochii și țuști baba-n prispă! Numaidecât îngropă câteva boabe de grâu și sâmburi de măslină în pământ și lăsă și un ulcior cu lapte de capră lângă ele, apoi o tuli înapoi în pat, după cum îi lăsase Sfânta Vineri vorbă. În zori, îi spuse moșului grozăviile din timpul nopții.

- Apăi mare ți-e grădina și-ntinsă rogojina, Doamne! răspunse moșul. Începi să umbli după măgari verzi pe pereți, bag de seamă! continuă el, deloc încrezător în spusele babei.

Dar nici nu apucă moșul să termine bine de bombănit, că un țipăt tare se auzi dinspre prispă. Într-un coș de nuiele, ce să vezi? Cea mai minunată făptură ce-o văzuseră ei pe fața pământului: un prunc cu părul bălai-auriu și cu ochii de smarald, scâncind dinăuntru!

- Mulțumescu-ți ție, Sfântă Vineri! strigă baba lăcrimând, spre marea mirare a moșului. În sfârșit, un prunc al nostru, care să ne aline bătrânețile!

Dar când se uitară cu mai multă aminte, să vadă și să nu creadă! Nu pruncul era cel ce scâncea, altminteri fătul era tare cuminte și vesel. Din buricul copilului ieșea un ciot, cam de două degete lungime, tare neliniștit și țipând întruna, de se cutremura tot codrul! Mai mult, văzând mirarea moșului și babei, buricul prinse chiar glas și începu să se răstească la cei doi:

- Babo! Moșule! Eu sunt buricul năzdrăvan și de nu-mi faceți pe plac, voi sta pe capul pruncului vostru până la adâncile lui bătrâneți și nu-l voi lăsa să se împlinească și el în viață!

- Tiii, năzbâtie! răspunseră cei doi. Trăirăm s-o vedem și pe asta! Apăi spune, buricule năzdrăvan, că multă vreme ne-am dorit copil, și doar n-o să-l punem în primejdie chiar acum!

- În primul și-n primul rând, să nu-i faceți baie pruncului până ce nu l-oi părăsi eu de bunăvoie! Altfel, ochii i se vor transforma-n smochine și picioarele-n prăjine! Din gură pururea va mieuna, iar din nas va fluiera, pe prunc să-l îmbăiați de veți încerca!

Și uite-așa, buricul năzdrăvan începu să le facă viața amară moșului și babei, dar și pruncului, care altminteri tot ce face un prunc făcea și el: plângea, se agita, uda fășețelul
și-l mânjea – treburi pentru care orice mamă își scaldă copilul în apă ca să-l spele.

Dar de fiece dată când baba voia să-l curețe, răcnea buricul năzdrăvan, că-i va fi vai și-amar feciorului numai dacă vreun strop de apă l-ar atinge. Bociră și moșul și baba toată ziua pentru acest necaz. Dar iată, peste noapte, Sfânta Vineri se arătă iar babei în vis:

- Toată viața te-ai rugat, babă, să ai și tu un copil cu moșul tău, să-l iubiți, iar acum v-ați trezit pe cap cu buricul năzdrăvan ce nu vă dă pace! Ascultă la mine cum să faci, că nu degeaba te-am pus să îngropi grâul și măslinele și să lași laptele-n ulcior. În zorii zilei, mergi și vezi cum au crescut! Apoi din grâu scoate tărâțele, din măsline uleiul, iar din lapte zerul și amestecă-le pe toate-n apă curată. Și fă-i baie așa, oricît ar țipa buricul năzdrăvan, dar fără să cufunzi copilul în cădiță.

A doua zi, zis și făcut. Moșul măcina, iară baba amesteca până ce ieși amestecul ascultat în vis.

- Văleleu, ce-mi faci, babă nebună? Ți-am zis să nu speli copilul până ce plec eu! Ai să vezi acum ce i se va-ntâmpla pruncului, ai să plângi amarnic!

Vai și-amar țipă buricul năzdrăvan ca din gură de șarpe, că nimic nu i se întâmpla copilului. Ba dimpotrivă: nu mai era udat, ci curat. Nu mai scâncea, ci chicotea. Nu se mai încrunta, ci se veselea. Și cu cât mai mult se veselea pruncul, cu atât mai mult tăcea buricul.

Într-un final, văzând buricul năzdrăvan că nu mai are cine să-l asculte, își pierdu cu totul glasul. Iar într-o bună zi, la nu mai mult de o lună depărtare, își luă traista-n spinare și plecă cu totul, în care colț al zării văzu el cu ochii. Și ce s-a întâmplat cu buricul năzdrăvan nu mai știe nimeni a vă spune, că nici n-are importanță. Ce are cu adevărat însemnătate e că pruncul a crescut mare, frumos, deștept și sănătos, cu toate băile pe care i le-au făcut părinții în prima sa lună de viață.

Și-am încălecat pe-un cocean și v-am spus povestea buricului năzdrăvan.

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar mai povesti, pe când se băteau urșii cu cozile și se scria cu musca pe perete... a fost odată o capră. Iar capra asta trăia într-o căsuță la marginea unui câmp de gălbenele și avea trei ieduți, pe care-i iubea ca pe ochii din cap, cum face orișicare mamă din lumea asta.

În fiecare zi, capra ieșea cu iezii pe câmp și-i lăsa să zburde și să se joace, cât timp ea se ospăta cu îmbietoarele gălbenele ce creșteau cât vedeai cu ochii. Că doar apoi trebuia să aibă lapte, să le dea copiilor să bea de la ugerul ei plin. Însă iezii creșteau și pofta le devenea tot mai mare. Degeaba îi învăța capra să mănânce și gălbenele, că pe ei tot laptele îi îndestula – deh, încă nu le venise vremea înțărcării.

Ei, și iezii deveneau tot mai pofticioși și beau cu tot mai multă poftă de la mama lor, pe care începea s-o doară și s-o usture ugerul. Și asta se petrecea chit că se spăla după fiece alăptare cu apă și săpun, așa cum știa ea de demult, de la propria ei mumă. Și tot durând-o și usturând-o ugerul, laptele ei devenea tot mai puțin și mai neîndestulător pentru copilași. Care copilași, tot mai nesătui, zburdau tot mai mult pe câmp ca să mănânce tot mai multe gălbenele.

Și zbenguindu-se ei într-o zi pe câmp, zburdară ce zburdară până ce, pe nevăzute, se făcu seară și pierdură drumul spre casă. Oriunde te uitai împrejur, numai și numai gălbenele. Căsuța lor nicidecum în zare, mama lor nici ea! Tiii, ce trăsnaie făcură zglobiii ieduți, că se făcea întuneric și nu mai găseau drumul înapoi! Și tocmai ce se neliniștiră ei când, colac peste pupăză, simțeau cum cineva le dă târcoale. Doi ochi mari, în care sticlea oglindirea lunii de pe cer, săriră fulgerător în calea lor. Era lupoaica cea mare, care le grăi cu glas ademenitor:

- Vaaai, ce ieduți dulci, mânca-i-ar mama să-i mănânce de scumpi ce sunteți! Dragii lupoaicei, bag de seamă că v-ați rătăcit, iar noaptea se apropie. Nu se cade să rămâneți aici, că după căderea beznei e plin de jivine și lighioane primejdioase. Mai bine veniți voi cu cumătra lupoaică în bârlogul meu, unde-i cald și bine, și unde gătesc și ceva gustos!

- Nu, că muma ne-a sfătuit să nu vorbim cu străinii!, răspunseră înfricoșați ieduții.

Dar lupoaica le dădea târcoale și-n față, și-n spate, și-n stânga, și-n dreapta, de nu mai aveau bieții iezi pe unde s-o ia. Așa că, tremurând sărăcuții de teamă, behăind în zadar după mama lor, n-avură ce face și ajunseră în bârlogul cumetrei, la capătul celălalt al câmpului de gălbenele.

Și ajungând înăuntru, îi pune lupoaica într-un cazan cu apă caldă, ca să-i spele. Aruncă și câteva gălbenele înăuntru, că și casa ei era plină cu aceste flori. Le dă iezilor să mănânce niscaiva iarbă, să-și potolească foamea, iar când apa începu să se facă tot mai fierbinte, își puse lupoaica cea mare un șervet la gât și, salivând, îi anunță că e vremea mesei! Sărăcuții iezi tremurau deja de spaimă, aproape lăcrimând.

Dar, ce să vezi! În loc să le vină de hac, cumătra lupoaică îi scoate din cazan, îi șterge ca să-i usuce, apoi se întinde pe o parte. Numaidecât, trei lupșori zdraveni apar în fugă de nicăieri și încep să se îndestuleze cu mare poftă de la mama lor. Spun zdraveni pentru că, deși aveau cam aceeași vârstă cu ieduții, puii lupoaicei erau deja vlăjgani în toată regula și beau lapte de la mama lor și mai forțos decât puii caprei. Și chiar de zici că se băteau turcii la gura lupșorilor, muma lor nu se văita nicicum de usturimi sau de dureri, ba chiar părea că avea destul lapte pentru o haită întreagă de puiuți.

Când văzură una ca asta, se liniștiră și ieduții și începură să se înfrupte și ei din gălbenelele ce erau peste tot în bârlogul lupoaicei.

Dar în tot acest timp, capra bineînțeles că se tot agitase să-și găsească copilașii. Și într-un sfârșit, ajunse la bârlogul lupoaicei. Bătăi năprasnice se auzeau în ușă, căci capra lovea cu coarnele cât putea ea de tare, dărâmând-o până la urmă.

Văzându-și copiii înăuntru, fugi degrabă la ei să-i apere de lupoaica cea mare. Dar apoi, pricepând că nu-i pericol, se liniști și ea și începu să-i îmbrățișeze – firește, nu înainte de a-i dojeni că s-au îndepărtat de mumă-sa până s-au pierdut. Mai mult, nu mică-i fu mirarea când o zări pe lupoaică hrănindu-și puii și mai pofticioși decât propriii iezi, fără ca aceasta să simță usturimile pe care le avea ea la uger când făcea același lucru:

- Cumătră lupoaică, bag de seamă că te-am judecat greșit până acum și-ți mulțumesc că ai avut grijă de neastâmpărații mei. Dar spune-mi o treabă: cum de copiii matale beau lapte de la tine cu atâta spor, iar pe tine nu numai că nu te doare, dar mai ai oleacă și adormi sforăind? Mă spăl și eu întruna cu apă și săpun, însă ugerul îmi arde încontinuu!

- Ehei, cumătră capră, bag de seamă că dumneata găsești gălbenelele de pe câmp prea gustoase ca să nu te ospătezi cu ele. Dar eu nu mănânc gălbenelele, că-s lupoaică. În schimb, eu fac din ele o pulbere fină pe care-o pun într-o unsoare cu care mă ung după ce s-au ospătat lupșorii mei. Am folosit și eu la început săpun, dar am aflat că nu-mi face bine și că-ncepea să mă usture și pe mine după aia.

Auzind asemenea minunăție, capra numaidecât începu să culeagă și ea gălbenele de pe câmp și să le sfărâme într-o unsoare precum cea a lupoaicei. Și de-atunci încolo, n-o mai duru nimic orișicâtă foame ar fi avut năzdrăvanii iezi în ei.

Iar apoi, după ce au mai crescut, ieduții s-au împrietenit cu lupșorii, de se zbenguiau toată ziua prin câmpul de gălbenele, iar capra cu lupoaica au devenit strânse ca două surori.

crossmenu linkedin facebook pinterest youtube rss twitter instagram facebook-blank rss-blank linkedin-blank pinterest youtube twitter instagram