A fost odată, dar nu ca niciodată căci nu chiar departe de zilele noastre; peste șaptesprezece mări și optsprezece țări, dar nici chiar departe de tărâmul nostru al oamenilor – o mândră împărăție, ca soarele de strălucitoare, ca neaua de albă și ca oțelul de puternică. Și de pe colina ei cea mai înaltă, din falnicul său palat de smalț, domnea iubită de tot norodul Zâna Măseluță. Căci Zâna Măseluță stătea de mult pe tronul Împărăției Măseluței, pe care o cârmuia cu dragoste și înțelepciune.
Cât despre oamenii locului, poporul Împărăției Măseluței, aceștia erau fără tăgadă un neam harnic și iscusit, de meșteșugari nemaivăzuți. Și dintre toate meșteșugurile, unul singur era acela în care erau ei neîntrecuți – cel al făuririi dinților de copii. Lucru mare și complicat de făcut! – dar lucrând de atâtea veacuri din tată-n fiică și din mamă-n fiu, măseluțienii au ajuns să-l stăpânească de-a cu totul.
La o primă aruncătură de ochi, rețeta ar putea părea simplă. Se iau dințișorii de lapte proaspăt căzuți ai copiilor mici din tărâmul oamenilor, se plătește un bănuț pentru aceștia, dar abia de acuma începe magia. Căci mâinile măseluțienilor devin cu adevărat dibace atunci când ei văd zâmbete de copii sănătoase de pe tărâmul oamenilor. Și multă vreme au trăit ei în fericire și înțelegere cât făureau dinți sănătoși de copii.
Dar de ceva timp, deznădejdea se așternuse în Împărăția Măseluței. Fiindcă dințișorii de lapte recoltați cu atâta sârg de măseluțieni erau de o valoare tot mai îndoielnică. Din mâinile lor nu mai puteau ieși aceiași dinți sănătoși, ceea ce făcea apoi copiii oamenilor să aibă zâmbete tot mai puțin desăvârșite. Și nimeni nu pricepea ce se petrece și ce se poate face.
- Na găgăuță pentru măseluță! o zise până la urmă Zâna Măseluță.
Acestea erau mereu vorbele ei când ceva nu mirosea a bine în împărăție. În zadar dădu ea sfară-n țară, că nici cei mai învățați înțelepți nu reușiră să deslușească taina dințișorilor de lapte din ce-n ce mai șubrezi. Așa că, în înțelepciunea ei, luă singura hotărâre ce mai era de luat: să se ducă chiar ea în tărâmul oamenilor, să vadă care-i buclucul de acolo. Și cum avea ea puterea de a se transforma în diverse animale cu dinți mari, se prefăcu mai întâi în șoricel pentru a străbate câmpia. Apoi într-un castor, ca să o ia pe râu în jos. Apoi în narval, ca să înoate marea cea mare ce despărțea Împărăția Măseluței de tărâmul oamenilor. Apoi în iepure de câmp, ca să ajungă repede în orașul oamenilor.
Și iat-o pe Zâna Măseluță ajunsă în sfârșit în urbea plină de oameni, unde luă forma unui hamster cu aripioare, ca să poată zbura mai lesne printre clădirile omenești ce se înălțau până la cer și printre caleștile fără cai ce goneau pe ulițele pietruite. Uitându-se ea la copiii din jur, numaidecât observă cu mâhnire ceea ce știa din împărăția ei: dinți nu chiar așa de sănătoși, nu chiar așa de drepți, nu chiar așa de albi și nu chiar așa de forțoși. Dar ce să fie, dăndănuță, de e rău la măseluță? – care erau exact vorbele Zânei Măseluță atunci când încerca să rezolve un bucluc. Dintr-odată, atenția îi fu atrasă de vocea unui om care vorbea dinăuntrul unei cutii fermecate dintr-o prăvălie:
- După cum știți, nu mai este nevoie să ne spălăm copiii pe dinți și nici la dentist să-i ducem. Oricum dinții de lapte o să le cadă într-o zi... așa că ce rost mai are? spuse vocea din cutie, spre uluiala Zânei.
Plus că era o voce tare neplăcută la auz, apăsată, gâjâită, ascuțită și hodorogită – clar una care nu avea dinți sănătoși!
Dar întorcându-și capul Zâna, iată altă poznă! Pe o clădire stătea agățată o pânză mare cu figura unei arătări scârnave: cu o bubă verde pe nasul mare, cu ochi bulbucați de culoarea morcovului, cu o gușă din care creșteau ciuperci negre și cu dinții ca două cazmale putrezite! Iar lângă el scria, buchisit uriaș, să nu mai spălăm copiii mici pe dinți, că oricum o să le cadă dinții de lapte... și ce rost mai are?
Și nici nu apucă Zâna să se dezmeticească bine, că auzi din nou vocea hodorogită de mai devreme, vorbind din mijlocul unei mari adunări de oameni din oraș:
- Nu vă mai spălați copiii pe dinți și nici la dentist nu-i duceți! Oricum o să le cadă dinții de lapte într-o zi... deci ce rost mai are?
Iar tot norodul numaidecât se apucă să strige după el laolaltă: „Ce-rost-mai-aaare! Ce-rost-mai-aaare!” Și zărindu-i Zâna chipul vocii gâjâite – să vezi și să nu crezi! Era exact arătarea scârnavă din pânza de pe clădire, aceea cu dinții ca două cazmale putrezite și toate cele!
Dar dihania văzu cu coada ochiului că fuse zărit de Zână și de îndată se albi la față. Și chiar din clipa ceea, țuști – o zbughi creatura la galop! Dară Zâna Măseluță abia acum se porni! Dând rapid din aripioare, se înălță deasupra mulțimii și se puse pe urma arătării. Și pe măsură ce mi se apropia de ea, parcă începu să-i simtă și mirosul – respingător și el, desigur – și parcă i se păru cunoscut de undeva. Dar la cum gonea arătarea pe cărările strâmte și întortocheate ale orașului, părea cu neputință să fie prins. Însă Zânei îi veni o idee.
Se opri pe loc în aer, își transformă una dintre aripi în baghetă magică și făcu să apară la picioarele lighioanei o roată mare de hamster. Și acum fugi dacă mai poți, împielițatule! Adică el fugea în continuare cât îl țineau picioarele, dar în van, căci alerga pe loc în roata cea mare. Și atunci își dădu seama Zâna Măseluță cu cine avuse a face.
Era regele cel rău al ținutului vecin cu Împărăția Măseluței: anume Țara Cariilor! Un urât și nesuferit, care se ospăta cu mare plăcere din durerea de dinți a copiilor și din plânsetele lor. Și care acum făcea tot posibilul să se îngrașe cu aste mâncăruri ce provocau atâta suferință copilașilor! Numaidecât, Zâna Măseluță știa ce are de făcut să aibă ac de cojocul lui!
Repede-repejor, cât trolul fugea încă pe roată, țâșni Zâna să culeagă gălbenele, cătină și smirnă, pe care le pisă bine ca-ntr-un fel de pastă, le adăugă niște arome naturale care le plac copiilor – și-apoi ingredientul secret ce dădea putere fabricării de dinți în împărăția ei: o licoare tainică, numită silicel. Peste toate acestea suflă un pupic și amestecul fermecat se ridică din mână până la nori, care începură să-l împrăștie peste tot ținutul.
Și ploaia cădea necontenit peste dințișorii copiilor, care-și recăpătau frumusețea zâmbetelor și forța mușcăturilor văzând cu ochii. Căci chiar dinainte să apară și primii dințișori, Zâna știa bine că gurițele copiilor trebuie curățate și masate. Nu de alta, dar aceștia trebuie să se obișnuiască cu creșterea dinților, care să fie cât mai cumsecade cu ei, și nici să nu pricinuiască pe viitor carii.
Cât despre trolul Țării Cariilor, o luă la goană și mai tare până ce urni roata din loc și duse-se degrabă la el acasă. Și-n drum, îi căzură și dinții ca niște cazmale putrezite din gură. Iar Zâna Măseluță se întoarse acasă la ea, unde fu primită cu multă bucurie și dragoste de poporul măseluțian, care acum se bucura că toate reveniseră la normal și că toată lumea putea să făurească iarăși dinți sănătoși de copii.
Petrecură cu toții zile și nopți în șir, ciocnind cu silicel și începând din nou să strângă dințișori de lapte sănătoși de pe tărâmul oamenilor.
Demult, într-un tărâm magic, trăiau două familii: familia Zânelor și familia Gnomilor. În fiecare zi, copiii din cele două familii se jucau împreună și porneau în aventuri palpitante prin pădurea fermecată. Însă, într-o zi, a izbucnit o mică dispută între ei.
Unul dintre gnomii curioși, pe nume Toto, credea că șamponul pentru adulți ar putea fi folosit și pentru copii. În schimb, o zână zglobie, numită Lila, era ferm convinsă că fiecare ființă magică sau umană are nevoie de îngrijire specială pentru piele. Așa că, pentru a rezolva disputa, s-a hotărât să pornească într-o călătorie.
Se zice că există o Fântână Magică, într-un tărâm tare îndepărtat, care face pielea și părul oricărei creaturi care se scaldă în apa ei frumoase și mătăsoase. Însă exista o regulă magică pe care trebuia să o îndeplinești ca să poți intra în ea.
Lila era încă un copil, zânelor li se dădea darul graiului încă din secunda în care se nășteau. Avea până într-un anișor. În schimb, gnomul era deja adult, chiar puțin înaintat în vârstă. De asta credea că le știe pe toate.
Amândoi erau nerăbdători să ajungă la Fântână, să vadă care e secretul și care dintre ei poate să intre în apă. Firește, de fapt, care dintre ei are dreptate.
Lila și Toto au străbătut pădurea fermecată, trecând pe lângă izvoare cristaline și coline înflorite. Pe drum, au întâlnit creaturi magice care le-au povestit legende despre îngrijirea pielii și secretele plantelelor din pădure. Au aflat despre puterile plantelor cu pH neutru, care protejează pielea delicată a copiilor, și despre ingrediente naturale care hrănesc scalpul adulților. Un indiciu probabil pentru secretul din spatele fântânii.
În cele din urmă, au ajuns în fața unei cascade strălucitoare, care ascundea o fântână magică.
Primul care a intrat a fost Toto, însă apa nu a avut niciun efect asupra lui și l-a aruncat afară imediat. Însă după ce a intrat Lila, secretul a fost complet dezvăluit.
- Mică zână, tocmai ai deslușit taina pielii sănătoase și părului mătăsos. Cunoști motivul?
- Ne-au spus creaturile pădurii. Licorile și șampoanele pentru bebeluși au pH neutru care protejează pielea delicată a copilului. Adulții, în schimb, au un pH diferit de cel al copilului, la nivelul scalpului și de asta trebuie să folosească produse cu un pH acid.
- Iar fântâna este doar apă cu șampon pentru bebeluși și copii.
- Haha, deci Toto e bătrân!
- Nu fi urâcioasă!
Lila și Toto și-au umplut sticlele cu apa din fântână și au hotărât să împărtășească tot ce și-au însușit cu familiile lor.
Se pare că Toto a pierdut disputa, dar a câștigat o prietenie pe viață.
După ce s-au întors în satele lor, Lila și Toto au adunat toți membrii familiilor lor în piață. Lila a explicat cu blândețe despre importanța utilizării produselor potrivite pentru fiecare vârstă, iar Toto a recunoscut că a înțeles greșit și că fiecare copil și adult are nevoi diferite. Au povestit la final pățania cu fântâna. Și toată lumea a râs și s-a distrat de mama focului.
În cele din urmă, familiile Zânelor și Gnomilor au învățat să aprecieze înțelepciunea naturii și să folosească produsele adecvate pentru îngrijirea pielii lor. Nu au mai existat dispute pentru următorii 100 de ani.
Și ambele familii au trăit fericite, în armonie și prietenie, până la adânci bătrânețuri.
A fost odată ca niciodată, pe când făcea plopul pere și răchita micșunele, un moș și-o babă ce trăiau la marginea pădurii. Moșul și baba asta toată viața vrură să aibă și ei un fecior al lor, că tare mult mai iubeau ei copiii. Însă, precum socotelile de-acasă nu se potrivesc tot timpul cu acelea din târg, în zadar se rugară ei ani de zile la toți sfinții, că tot nu se întâmplase.
Dară iată, într-o noapte ca orișicare alta, se făcu că Sfânta Vineri binevoi a se arăta în vis babei:
- Toată viața te-ai rugat, babă, să ai și tu un copil cu moșul tău, să-l iubiți, să vă aducă o cană cu apă la bătrânețe. Și că tot nu v-ați pierdut nădejdea toți anii ăștia, am hotărât să vă binecuvântez. Fugi acuma, babă, și pune în țărâna de lângă prispă câteva boabe de grâu, niște sâmburi de măslină și un ulcior cu lapte. Apoi du-te înapoi la somn, iar în zorii zilei tu și moșul tău veți avea prunc. Dar ia cu seamă! Pruncul ăsta nu va fi ca orișicare. Căci el va avea un buric năzdrăvan, care va vorbi și vă va pune la încercare!
Cum auzi asemenea minunăție, imediat deschise ochii și țuști baba-n prispă! Numaidecât îngropă câteva boabe de grâu și sâmburi de măslină în pământ și lăsă și un ulcior cu lapte de capră lângă ele, apoi o tuli înapoi în pat, după cum îi lăsase Sfânta Vineri vorbă. În zori, îi spuse moșului grozăviile din timpul nopții.
- Apăi mare ți-e grădina și-ntinsă rogojina, Doamne! răspunse moșul. Începi să umbli după măgari verzi pe pereți, bag de seamă! continuă el, deloc încrezător în spusele babei.
Dar nici nu apucă moșul să termine bine de bombănit, că un țipăt tare se auzi dinspre prispă. Într-un coș de nuiele, ce să vezi? Cea mai minunată făptură ce-o văzuseră ei pe fața pământului: un prunc cu părul bălai-auriu și cu ochii de smarald, scâncind dinăuntru!
- Mulțumescu-ți ție, Sfântă Vineri! strigă baba lăcrimând, spre marea mirare a moșului. În sfârșit, un prunc al nostru, care să ne aline bătrânețile!
Dar când se uitară cu mai multă aminte, să vadă și să nu creadă! Nu pruncul era cel ce scâncea, altminteri fătul era tare cuminte și vesel. Din buricul copilului ieșea un ciot, cam de două degete lungime, tare neliniștit și țipând întruna, de se cutremura tot codrul! Mai mult, văzând mirarea moșului și babei, buricul prinse chiar glas și începu să se răstească la cei doi:
- Babo! Moșule! Eu sunt buricul năzdrăvan și de nu-mi faceți pe plac, voi sta pe capul pruncului vostru până la adâncile lui bătrâneți și nu-l voi lăsa să se împlinească și el în viață!
- Tiii, năzbâtie! răspunseră cei doi. Trăirăm s-o vedem și pe asta! Apăi spune, buricule năzdrăvan, că multă vreme ne-am dorit copil, și doar n-o să-l punem în primejdie chiar acum!
- În primul și-n primul rând, să nu-i faceți baie pruncului până ce nu l-oi părăsi eu de bunăvoie! Altfel, ochii i se vor transforma-n smochine și picioarele-n prăjine! Din gură pururea va mieuna, iar din nas va fluiera, pe prunc să-l îmbăiați de veți încerca!
Și uite-așa, buricul năzdrăvan începu să le facă viața amară moșului și babei, dar și pruncului, care altminteri tot ce face un prunc făcea și el: plângea, se agita, uda fășețelul
și-l mânjea – treburi pentru care orice mamă își scaldă copilul în apă ca să-l spele.
Dar de fiece dată când baba voia să-l curețe, răcnea buricul năzdrăvan, că-i va fi vai și-amar feciorului numai dacă vreun strop de apă l-ar atinge. Bociră și moșul și baba toată ziua pentru acest necaz. Dar iată, peste noapte, Sfânta Vineri se arătă iar babei în vis:
- Toată viața te-ai rugat, babă, să ai și tu un copil cu moșul tău, să-l iubiți, iar acum v-ați trezit pe cap cu buricul năzdrăvan ce nu vă dă pace! Ascultă la mine cum să faci, că nu degeaba te-am pus să îngropi grâul și măslinele și să lași laptele-n ulcior. În zorii zilei, mergi și vezi cum au crescut! Apoi din grâu scoate tărâțele, din măsline uleiul, iar din lapte zerul și amestecă-le pe toate-n apă curată. Și fă-i baie așa, oricît ar țipa buricul năzdrăvan, dar fără să cufunzi copilul în cădiță.
A doua zi, zis și făcut. Moșul măcina, iară baba amesteca până ce ieși amestecul ascultat în vis.
- Văleleu, ce-mi faci, babă nebună? Ți-am zis să nu speli copilul până ce plec eu! Ai să vezi acum ce i se va-ntâmpla pruncului, ai să plângi amarnic!
Vai și-amar țipă buricul năzdrăvan ca din gură de șarpe, că nimic nu i se întâmpla copilului. Ba dimpotrivă: nu mai era udat, ci curat. Nu mai scâncea, ci chicotea. Nu se mai încrunta, ci se veselea. Și cu cât mai mult se veselea pruncul, cu atât mai mult tăcea buricul.
Într-un final, văzând buricul năzdrăvan că nu mai are cine să-l asculte, își pierdu cu totul glasul. Iar într-o bună zi, la nu mai mult de o lună depărtare, își luă traista-n spinare și plecă cu totul, în care colț al zării văzu el cu ochii. Și ce s-a întâmplat cu buricul năzdrăvan nu mai știe nimeni a vă spune, că nici n-are importanță. Ce are cu adevărat însemnătate e că pruncul a crescut mare, frumos, deștept și sănătos, cu toate băile pe care i le-au făcut părinții în prima sa lună de viață.
Și-am încălecat pe-un cocean și v-am spus povestea buricului năzdrăvan.
A fost odată ca niciodată o împărăteasă ce domnea peste nouă mări și nouă țări, despre care umbla vorba că le știe pe toate. Acuma, la cât de întinsă era împărăția, vorbele umblau din gură-n gură-n și din târg în târg, că oamenii vorbeau pe multe limbi și mai aveau și obiceiuri diferite. Și uite-așa se face că înțelepciunea împărătesei se trăgea din toate vorbele adunate din popor, tot culese de iscoadele și trimișii săi, de prin orașe și sate.
Ei, și împărăteasa asta avea o fiică mândră ca o crăiasă. Care, deși nu avea mai mult de două primăveri, toată lumea știa de frumusețea ei, sclipitoare ca soarele de pe cer. Lesne de înțeles că împărăteasa ținea la ea ca la ochii din cap și pusese doar cele mai iscusite doici din toate zările s-o aibă în grijă – bineînțeles, numai după îndrumările ei, că doar se știa cât de înțeleaptă era. Atât de mare era grija care i se purta prințesei că fata nu era spălată decât cu apă – și numai pe corp, ferească cerul să-i spele careva părul din căpșor, cu bucle aurii ca grânele de sub soare! Numai apă dintre cele mai pure, fără nicio poțiune, fără nicio plantă care să-i atingă trupșorul gingaș.
Dar într-o bună dimineață, se făcu că împărăteasa veni în camera copilei s-o mângâie după somn, după cum îi era obiceiul. Însă de astă dată, nu mică-i fu mirarea văzând-o într-o priveliște cumplită: cu minunatul ei păr auriu dintr‑odată ud – și înfășurat în prosopul ei de catifea. Fetița mirosea și într-un fel ciudat, aproape ca un câmp dintr-acelea bătute toată vara de soare. Iar lângă pătuțul ei, o doică nemaivăzută până atunci îmbrăca prințesa pentru o nouă zi! Împărăteasa simți c-o ia leșinul, iar apoi se făcu roșie de furie:
- Cine ești tu??? Ce faci aici?, o luă împărăteasa la rost pe servitoare. Încerci să-i faci de petrecanie fiicei mele, moștenitoare a jumătate de împărăție?
- Măria ta, răspunse dădaca, o iubesc pe prințesă ca pe propria mea fiică și nu aș cuteza nicicum s-o pun în primejdie. Eu sunt o femeie simplă, de la țară, unde orice îngrijim facem cu dragoste, de la grânele de pe câmp până la propriii noștri copii. Eu nu-s venită demult la curtea dumitale, dar am sosit cu cel mai de preț dar al meu: o licoare din apă și tărâțe, cu care am scăldat-o pe prințesă pe trup și pe păr, așa cum facem și noi pruncilor noștri din sat.
- Cum???, tună împărăteasa. Îndrăznești a folosi vrăjitoriile tale pe fata mea, cea mai mândră prințesă din toată lumea? Te voi izgoni în cel mai îndepărtat colț al împărăției!
Spășită, femeia plecă. Iar împărăteasa porunci celor mai credinicioși străjeri ai săi să aibă grijă s-o trimită în cel mai îndepărtat tărâm, ca biata dădacă să nu se mai întoarcă niciodată.
Dar iată, nu peste multă vreme, mare nenorocire se abătu asupra împărăției.
Un zmeu dintr-aceia cu șapte capete, ce dorm în cea mai străfundă și mai întunecată grotă, se trezi după veacuri întregi de somn cu mare poftă de mâncare. Și având această foame grozavă, se năpusti asupra castelului, pricinuind numai foc și pară în jur.
Mulți viteji din toată împărăția încercară să-i vină de hac, dar fură cu toții puși pe fugă.
Nici măcar împărăteasa, în toată înțelepciunea ei, nu putea desluși cum să alunge lighioana din cetate.
Dar dând târcoale castelului în zbor, privirea zmeului fu atrasă de fereastra de la camera prințesei. Iar privind înăuntru, ce văzu el?
Buclele aurii ale copilei sclipind în soare, orbind creatura obișnuită cu bezna peșterii sale! Mirosul curat al pielii ei, îngrozind hidoasa fiară. Orbit, zmeul de îndată făcu cale întoarsă până în cea mai adâncă gaură a peșterii din care venise. Împărăteasa pe loc se minună și-n acea clipă băgă și ea de seamă cât de fină, curată și îngrijită era dintr-odată pielea copilei, față de înainte. Cât de lucioase și sănătoase erau acum buclele prințesei! Nemijlocit, dădu poruncă să fie găsită dădaca pe care chiar ea o trimisese la mare depărtare.
Dar în cel mai îndepărtat colț al împărăției cu greu mai găsești pe cineva! Noroc că, așa cum se tot întâmplă, vorbele umblau din gură-n gură și din târg în târg. Și-n fiece oraș și sat al tărâmului, pielea copiilor devenea tot mai sănătoasă, iar părul tot mai fin. Și uite-așa se făcu că iscoadele și trimișii împărătesei dădură într-un sfârșit de urma dădacei alungate de dânsa. Iar împărăteasa o primi acum cu mare alai pe femeie, făcând-o sfetnica sa cea dintâi.
- Bag de seamă că ești femeie înțeleaptă! spuse împărăteasa. Dar care este, rogu-te, taina licorii tale, care mi-a făcut prințesa și mai mândră decât era înainte?
- Ia, Măria ta, nu-i mare taină! Apăi la mine-n sat și-n vale am îngrijit mulți copii. Și apa chioară, simplă, nu-i de ajuns pentru sănătatea lor, că-i prea dură pentru gingășia pielii – până și pentru părul lor tânăr! Licoarea mea nu-i altceva decât una în care am măcinat pulbere fină-fină de tărâțe, dintr-acelea sărutate de soare, și fără săpun. Toate acestea înmoaie pielea și părul până le fac dulci ca cea mai fină catifea!
Auzind acestea, împărăteasa dădu poruncă în toată împărăția ca fiecare copil să fie spălat cu licoarea femeii. Apoi au dat mare ospăț, iar în anii ce-au urmat, fiecare prunc a crescut mare și sănătos, puternic, cu pielea fină ca mătasea și cu părul lucios ca razele soarelui de pe cer.